C E L E Ş A S E L U N I

Memoriei unchiului meu Mihail Muşteanu, care şi-a încheiat existenţa pe această lume în dimineaţa de 20 mai 1990 – departe de ţară şi prematur, însă cu iluzia că naţia sa are viitor.

CUVÂNT ÎNAINTE

Considerabila perioadă trecută de la evenimentele care au marcat nu numai sfârştul lui 1989, ci şi destinul marii majorităţi a românilor, este în acelaşi timp un impediment şi un imbold în a scrie despre ele. S-ar putea opina că nu mai are rost să abordez subiectul după atâta vreme şi după ce a fost întors pe toate feţele – inclusiv în cărţi. Recunosc că nu am citit decât una din ele – de mult. Se numea „KGB şi Revoluţia română“; cred că asta spune tot. Atunci aducea elemente noi (deşi intuite de mine, având în vedere că trecuseră vreo 5 ani) – ceea ce nu s-ar fi întâmplat la lucrările ulterioare, despre care bănuiesc (poate pe nedrept) că sunt pe acelaşi calapod.

În primul rând din acest motiv nu le-am citit, şi tot de aceea doresc să fac cunoscute sentimentele proprii: a fost un moment atât de grandios, cu aşa o mare euforie şi speranţă, încât e o impietate să fie tratat cu cinism. Poate că sunt dur în aprecieri, dar acele zile le păstrez şi le voi păstra în suflet ca unice – de aceea reacţionez cum oricine ar face-o când alţii se ating de ce îi este sfânt. Mârşăvia lui Iliescu şi a alor săi de a se fi cocoţat pe umerii celor care au demonstrat cât se poate de elocvent că sunt dispuşi la orice sacrificu pentru o altfel de viaţă (şi vedem ce le-au oferit – cu o ticăloşie şi o lipsă de scrupule tipică pentru comunişti, mai ales cu altoi KGB) nu trebuie – şi nu poate, cel puţin pentru mine – să pună în umbră măreaţa ridicare a maselor. Dimpotrivă, mă stimulează (şi sper să nu fiu singurul) să reliefez aportul celor mulţi la eliberarea de Ceauşescu – nu şi de comunism, din păcate. Am datoria morală de a spune lucrurilor pe nume faţă de cei – vii sau morţi – în faţa cărora mă înclin. Includ în aceasta scoaterea în prim-plan a adevăraţilor protagonişti din decembrie, în antiteză cu cei care le-au întinat activitatea sau memoria.

Sper să se înţeleagă, aşadar, că nu satisfacerea unor orgolii personale mărunte este principalul substrat în a-mi dori o audienţă mai largă în legătură cu acest subiect sensibil. De asemenea, cred că se poate deduce că am mai scris despre el. La 14 ani de când Timişoara a devenit primul oraş liber din România (ştiu că a fost o sintagmă des utilizată, dar sunt situaţii în care repetarea accentuează profunzimea mesajului), am elaborat un articol despre săptămâna 16-22 decembrie 1989 şi urmele pe care ar trebui să le lase în sufletele noastre. A apărut în revista „Origini“, a românilor din S.U.A., împreună cu consemnări făcute până în iulie 1990. Apoi – la sfatul şi sub îngrijirea redactorului-şef al revistei menţionate – am publicat o carte redând aspecte de tinereţe, iar ultimul capitol se referă aproape exclusiv la trăirile de la sfârşitul lui 1989. Bineînţeles, însă, că în forma romanţată de scriere latura istoriografică este mai puţin evidentă, nefiind vizată în mod special. Prin urmare, chiar la lansare, dl. Gabriel Stănescu – editorul meu – mi-a recomandat să îmi redau amintirile explicit (incluzând şi prima jumătate a lui 1990), cu aprecierea că au valoare documentară.

În sfârşit m-am hotărât să îi urmez sfatul; de aici şi titlul. Sper că nu a făcut afirmaţii de complezenţă şi că sunt destui cu aceleaşi păreri, după cum sper şi să aduc argumente solide în sprijinul convingerii mele că în aceste şase luni s-a hotărât abaterea grosolană de la drumul pe care îl visam cei ce dorisem din toată fiinţa căderea lui Ceauşescu. La baza deturnării Revoluţiei (inclusiv a sensului acestui cuvânt) stă – e clar pentru mine, şi aş vrea să devină pentru toţi cei ce vor vedea rândurile pe care deocamdată le am doar în minte – regruparea sub deghizare a profitorilor regimului trecut, după scurta panică iniţială.

Ar mai fi ceva de spus: chiar judecând de pe poziţii neutre, românescul decembrie 1989 este – indiscutabil – un eveniment istoric internaţional. Că reprezintă desăvârşirea prăbuşirii comunismului în ţările europene dominate de U.R.S.S., ne-o spune cronologia. Mai deosebit mi se pare că este singura împrejurare în istoria Europei secolului XX când s-au îmbinat doborârea din interior (cel puţin aşa se vrea varianta oficială) a unei dictaturi crâncene şi înlocuirea ei cu un sistem – măcar aparent – democratic. Nu mă diluez în explicaţii; spun doar că m-am gândit – afară de Hitler şi Stalin – la Salazar şi la Franco.

Principala dificultate în a scrie este că găsesc multiple conexiuni între evenimente şi conotaţiile lor, ceea ce afectează ordinea şi claritatea în expunere. Uneori aceste conexiuni sunt mai greu de evidenţiat, dar nu mă pot abţine să le fac. Astfel, constat că abia astăzi am putut scrie introducerea, după ce ieri încercasem degeaba – şi pun aceasta pe seama datei: 60 de ani de la înscăunarea guvernului Petru Groza.

6 martie 2005

PARTEA I: 16 – 22 DECEMBRIE 1989

Aleg, după ezitări, ca punct final al acestei prime părţi data care a rămas în istorie (inclusiv în cea europeană şi mondială –sper). Iniţial voiam să pun în încheierea secţiunii de început ziua următoare celei arhicunoscute şi aniversate, pentru că în 23 am aflat despre arestarea soţilor Ceauşescu – şi abia atunci am fost convins că s-a sfârşit oribila lor guvernare. Am coroborat, însă, această primă idee cu alta: evit pe cât posibil termenul „revoluţie“ pentru ce a fost în acele zile, mai ales având în vedere consecinţele. (Cu toţii ştim că revoluţia schimbă o orânduire – împreună cu conducătorii. Sunt încredinţat că e clar ce vreau să spun.) Totuşi, dacă stau să mă gândesc, a existat şi o fază revoluţionară – până s-au impus Iliescu şi ai lui.

Desigur că voi descrie şi acel jalon temporal când îi va veni rîndul. Am amintiri vii despre această cea mai remarcabilă perioadă din viaţa mea, după cum nu voi uita ce a fost înainte. De aceea simt nevoia (mirându-mă de ce memorie scurtă au cei din jur) să adaug la descrierea situaţiei din decembrie 1989 câteva opinii despre – după nişte termeni care într-adevăr au făcut epocă – „epoca de aur“ sau „epoca pe care cu legitimă mândrie o numim «epoca Nicolae Ceauşescu»“. (Iarăşi sunt sintagme care prin repetiţie nu îşi pierd valoarea, chiar dacă are cu totul altă esenţă decât a celei despre Timişoara.)

Chiar şi în timpul domniei – cu atât mai mult pe măsură ce treceau anii de cînd s-a terminat, deci amintirile urâte (firesc – până la o limită) se estompează – lui Ceauşescu i s-a atribuit marele merit de a fi iniţiat şi dus o politică externă curajoasă, prin opinia separată faţă de ruşi. Adevărul este însă diferit: renumita declaraţie referitoare la independenţa partidelor conducătoare din ţările socialiste a fost publicată în 1964, deci sub Gheorghiu-Dej. De asemenea, am toate motivele să accept ipoteza din „KGB şi revoluţia română“ (cu regret spun că nu pot da numele autorului, pentru că nu mai găsesc cartea) în legătură cu celebrul act de aşa-zis curaj din 1968 – când Ceauşescu nu numai că nu a participat la invadarea Cehoslovaciei, dar s-a şi declarat cu mare tam-tam împotriva ei. Se zice că totul a fost făcut la ordin sovietic; să nu uităm – şi asta ştiam încă de atunci – că liderul României era absolvent al academiei militare din Frunze. (Ulterior am aflat că ajunsese general de securitate; cert e că în relaţii cu KGB trebuie să fi fost.) Tot în cartea menţionată se afirmă că, prin această mişcare (de o perfidie demnă – zic eu – de serviciul secret pe care îl consider cel mai puternic din lume), România dobândea simpatia şi încrederea Occidentului, devenind filiera prin care U.R.S.S. îşi însuşea tehnologie avansată fără să aibă atâta bătaie de cap cu spionajul în domeniu. Pentru ca teatrul să fie complet, a existat şi acea prezenţă a noastră la Olimpiada de la Los Angeles (1984), când au lipsit toate celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia.

Să nu sărim însă peste timp, pentru că această primă perioadă a unui regim care încă rămâne de referinţă a creat premisele a ce avea să fie în anii '80. Profitând de popularitatea internă şi externă, Nicolae Ceauşescu a făcut de la început paşi hotărâtori spre acel cult deşănţat al personalităţii – cu atât mai mult trecut în uitare şi indiferenţă astăzi cu cât nivelul de instruire şi preocupările de altă natură decât cea materială sunt mai reduse. În general se ştie că radicala cotitură spre adularea şefului partidului şi statului – în paralel cu închistarea şi reprimarea culturală după câţiva ani de oarecare deschidere – s-a produs sub influenţa vizitei în China şi Coreea de Nord, din 1971. A fost însoţit de Ion Iliescu, în calitate de prim-secretar al U.T.C. – ceea ce avea să dea naştere mai târziu la comentarii. Evident că am să fac şi eu câteva, dar deocamdată se cuvine – reluând firul ideilor – să arăt că în anii '90 mi-am dat seama că germenii cultului personalităţii puteau fi sesizaţi înainte ca acesta să aibă timp să asimileze tenta orientală. Într-un compendiu de istorie a României, apărut prin 1972, lui Ceauşescu îi era dedicat un capitol destul de vast – şi nu se vorbea numai de congresul al IX-lea (care într-adevăr a fost semnificativ în istoria partidului conducător – voi reveni la asta), ci şi de congresul X (1970). Mi-a atras atenţia că – după câţiva ani de guvernare şi fiind încă pe rol – conducătorul (termen care avea să-i placă mai apoi – ceea ce arată şi cât era de limitat[1]) avea rezervat un spaţiu considerabil, ajungând astfel să aibă o pondere apropiată de a marilor voievozi (cel puţin aşa interpretam – şi rămân pe poziţie). E deplasat să afirm acum că această reliefare a lui Ceauşescu ar fi trebuit să-mi de mai mult de gândit. Aveam doar 12 ani – ca să nu mai spun că, privind înapoi, eşti tentat să faci speculaţii ieftine. Nu degeaba există zicala cu mintea românului de pe urmă sau cea cu vremea când se arată vitejii. Totuşi, o concluzie clară pot să trag: turneul din Asia doar a stârnit şi mai tare o dorinţă mai mult sau mai puţin latentă de a fi net deasupra tuturor – cu venerarea conexă.

S-a zis despre Ceauşescu că era exponent al comunismului naţionalist – şi nu numai pentru atitudinea de la invadarea Cehoslovaciei. El a fost cel care, la primul congres în calitate de lider de partid (1965), i-a schimbat denumirea în Partidul Comunist Român. – în loc de Partidul Comunist din România, cum fusese înainte de război. Nuanţa i-a fost clară chiar şi lui; astfel partidul se revendica a fi autohton – şi nu o filială a Kominternului, cum arăta (poate neintenţionat, dar mă îndoiesc) numele anterior. Tot la congresul al IX-lea (care începuse ca şi congresul IV al Partidului Muncitoresc Român[2]) şi-a schimbat funcţia din prim-secretar al Biroului Politic în secretar general al Comitetului Central. Suna altfel: se înlocuise şi titulatura de inspiraţie sovietică a forului conducător, dar şi poziţia liderului era menită să aibă anvergură mai serioasă – ceea ce acesta va „transpune în practică“ (altă expresie îndrăgită) fără ezitare sau tergiversări multe.

De vreo 20 de ani am ajuns la concluzia că în 1974 s-a încheiat consolidarea bazelor pentru despotismul ce avea să urmeze. În primăvară, Ceauşeştii (era prima oară când simţeam şi prezenţa soţiei) au făcut noi modificări de funcţii şi denumiri: el a devenit preşedinte al ţării – din preşedinte al Consiliului de Stat (funcţie ocupată în 1967, şi care i-a asigurat dominaţia absolută[3]), iar Consiliul de Miniştri (denumire tradiţională la noi, după cum aveam să văd mai târziu) a căpătat banalul nume de guvern – ca şi conducătorul său, devenit prim-ministru.

Pe atunci m-au mişcat oarecum aceste schimbări, fiindcă eram în clasa a VII-a şi studiam constituţia – dar tot mi-am dat seama că s-au făcut şi din motive de imagine (cum am zice astăzi). Se prea poate ca al nostru conducător să fi simţit – ca şi mine, fie-mi permis – că sună cam stânjenitor „regele (sau preşedintele) cutare şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu“. Fiind acum şi el preşedinte, era cu totul altceva.[4]

Îmi plăcea că avem prim-ministru, ca occidentalii – şi târziu am sesizat substratul: Ceauşescu nu ar mai fi suportat lîngă el pe nimeni cu titulatura de preşedinte – nici măcar al Consiliului de Miniştri. Mult mai repede decât asta am perceput că în toate îşi băgase coada Elena (care – de altfel – tot în acel moment a ieşit în faţă, devenind viceprim-ministru). Zicea atunci tatăl meu (şi – ajuns la maturitate – am fost perfect de acord) că era complexată de cum arătau soţiile lui Maurer şi Corneliu Mănescu (prim-ministrul şi ministrul de externe debarcaţi), şi esenţial a fost că fitilele au avut o receptivitate cu atât mai bună cu cât soţul trebuie să fi sesizat că şi el e în raport defavorabil cu personalitatea celor doi. Ion Gheorghe Maurer fusese cel care stabilise legătura cu chinezii, permiţându-i lui Dej să-şi afirme independenţa faţă de sovietici, iar Corneliu Mănescu fusese preşedintele Adunării Generale a O.N.U. când cu Cehoslovacia. Ambii îl eclipsau din toate punctele de vedere pe şeful statului – despre care mulţi ne amintim cum stătea cu prestanţa şi cu limbile străine. De-acolo încolo avea să fie linişte: prim-ministru a devenit Manea Mănescu – un om de paie.

Lovitura decisivă avea să o dea Ceauşescu la congresul al XI-lea. Urma să aflu mult după aceea că a fost un alt rezultat al vizitei în Extremul Orient. Kim Ir Sen, liderul nord-coreean ce dusese pe culmi adularea persoanei sale, îi spusese să facă în aşa fel încât să fie ales de congres – şi nu de comitetul central, cum era până atunci. În tradiţia înţelepciunii din acele locuri, i-a dat şi o pildă – atât de grăitoare, încât o reproduc oricând am ocazia. Conducătorul partidului ales de comitetul central este ca sâmburele de caisă (care se poate desprinde uşor de miez), iar dacă e ales de congres e ca sâmburele de piersică.

Cum ziceam, nu am ştiut asta pe moment, dar a fost evidentă concretizarea: secretarul general avea să devină al partidului, nu numai al comitetului central. Ce alegeri or fi fost nu ştiu (şi nici nu are importanţă, fiindcă e clar că au fost de faţadă), dar cert este că la începutul congresului se striga „P.C.R., P.C.R.!“, iar la sfârşit – obsedantul de-atunci încolo „Ceauşescu – P.C.R.!".

Toată lumea îşi aminteşte ce a urmat. colosale privaţiuni de ordin material şi al libertăţii personale, cu o extindere în populaţie fără precedent în România. Iniţial lipsurile au fost motivate prin susţinerea Olimpiadei de la Moscova (1980), apoi a Universiadei de la Bucureşti, din anul următor. Încă se ştie până unde s-a mers, aşa că nu insist – mai ales că e răscolitor pentru toţi cei ce nu făceau parte din eşafodajul sistemului (activişti de partid, securişti, miliţieni) sau nu erau în relaţii oculte cu respectivii. De aceea s-a şi ajuns aici, zic eu: românii, în loc să se solidarizeze, „s-au descurcat“, iar Ceauşescu şi a sa soţie (căreia îi aparţine apelativul „viermi“, pe când privea degradantele cozi) au împins mizeria până unde li s-a permis. Spre comparaţie, amintesc ce am auzit o dată la „Europa Liberă“: rămânând fără carne, polonezii pur şi simplu au scos şinele de cale ferată pe o distanţă considerabilă, după care nu au mai avut neajunsuri.

Aşadar, am temeiuri să afirm că „Solidaritatea“ lui Lech Walesza nu a apărut din neant. De altfel, şi în alte ţări din Europa Centrală – cu regimuri comuniste mult mai uşor de suportat, mai ales pe plan material – a existat opoziţie fermă şi recunoscută. M-am referit la ea doar pentru a extinde comparaţia de mai sus: la noi, revolta de la Braşov sau scrisorile anti-ceauşiste (de pe poziţii comuniste, nu ca în Polonia sau Cehoslovacia) au fost manifestări cu totul izolate – şi tocmai de aceea uşor de reprimat sau ignorat.

Doresc să precizez – dacă până acum nu a reieşit destul de clar – că această trecere în revistă a „anilor-lumină“ (altă idioţenie, din punctul meu de vedere – ca om care acceptă metafora până la o limită: cum să foloseşti pentru timp o unitate de lungime?) o fac raportându-mă la ce ştiam şi simţeam atunci; dezvăluirile şi clarificările îşi au locul la vremea lor, adică în partea a doua. Pe această linie, omit deocamdată activitatea lui Paul Goma – despre care doar vag auzeam la „Europa Liberă“. Poate că nu a avut renumele lui Vaclav Havel, dar a fost o excepţie luminoasă între intelectualii români ai vremii.

Sărea în ochi – şi cu asta mă întorc la firul expunerii – că, în paralel cu accentuarea mizeriei, elogiile deveneau tot mai ditirambice. În prim plan erau cele venite dinspre literaţi (între care era o adevărată întrecere), însă nici alte domenii nu stăteau deoparte. Iarăşi nu insist; prefer să adaug doar că deteriorarea tot mai cumplită a situaţiei din ţară a mers în paralel cu extinderea adulaţiei la Elena Ceauşescu (pe merit – dar de natură opusă faţă de ce se clama; nu numai eu zic că a contribuit din plin la nenorocirea noastră – deşi poate nu a fost principala vinovată, cum credeam atunci). Celor doi insaţiabili li s-a părut apoi firesc şi să cumpere cu bani grei (din avutul statului, bineînţeles) diplome de doctorat sau articole laudative în diverse ziare obscure, a căror denumire provoca un râs răutăcios şi amar (sănătos nu mai aveai de ce să râzi) celor cu un anumit orizont. Majoritatea, însă, puteau fi duşi de nas (şi chiar dacă nu, cui îi păsa?) cu nume precum „Corriere della matina“ sau „Al Akbar“ – care doar aduceau cu cele ale unor publicaţii cunoscute din Italia sau Egipt („Corriere della sera“, respectiv „Al Ahram“).

E probabil ca în megalomania lui Ceauşescu să se fi cuprins şi intenţia de a se prezenta ca o personalitate mondială, cu rol decisiv în instaurarea păcii generale, însă cred că nici el nu îşi făcea iluzii că ar fi luat în serios. Mai uşor, dar mai tragic pentru noi, îi era să facă tot posibilul să se eternizeze în interior, prin construcţii care de care mai ample şi mai inutile sau de prost-gust, ca şi printr-o industrializare pe care au făcut-o şi mai lipsită de sens urmaşii săi. Ştia el ce ştia, şi mi s-a părut ilustrativă o comparaţie cu Brâncoveanu, citită de mine cândva în „România liberă“ – comparaţie pe care am extins-o la Marele Zid Chinezesc: la judecata istoriei contează infinit mai puţin cum se trăia în acele vremuri (sau că au murit 8 milioane de chinezi la ridicarea imensului edificiu) decât că a rămas Mogoşoaia (exemplul din ziar) sau singura construcţie umană vizibilă din Cosmos.

Paralela poate merge până în profunzime: totala indiferenţă faţă de supuşi (şi chiar ură – mai ales din partea „savantei“ Elena). Desigur, însă, că în afirmaţii se vehicula exact opusul; doar comuniştii aveau ca unic scop binele poporului, şi erau cu atât mai devotaţi întru aceasta cu cât aveau funcţii mai înalte. Aşa stăteau lucrurile în toate ţările cu astfel de regimuri şi, pe măsură ce vorbele (incluzând cultul personalităţii liderului) erau mai umflate, discrepanţa dintre ele şi realitate creştea. Când aceasta din urmă devenea extrem de sumbră – ca în România – ar fi fost profund naiv să aştepţi lămuriri sau justificări. În locul lor apărea transformarea în idei geniale a tuturor erorilor şi abuzurilor „marelui lider"[5], însoţită de îndemnuri patriotarde. Astfel, ni se scoteau ochii cu necesitatea de a plăti rapid datoriile externe contractate pentru industrializare – sacrificiu de acceptat (chiar cu entuziasm) pentru ca generaţiile viitoare să se lăfăiască în raiul comunist.

Desigur că un atât de mare conducător trebuia să aibă un număr de supuşi corespunzător. Nu conta că era foarte probabil să fie deficitari fizic şi intelectual; cel de-al doilea aspect îl chiar dorea – e lesne de bănuit motivul Aşa a apărut obligativitatea ca femeile din România să nască măcar 4 copii – pe întreaga durată a vieţii fertile. Câte drame s-au produs şi din această cauză, e dureros să detaliez.

Ca să întregesc tabloul – şi în vederea celor ce urmează, începând cu proclamaţia Frontului Salvării Naţionale – mai am de spus că nici posibilitate de ieşire din această închisoare cât ţara (degeaba nu au fost unii de acord cu aprecierea) nu exista. Era de anticipat că mai toţi cei ce vor trece graniţa nu se vor întoarce, deci s-a pus capăt eliberării paşapoartelor – nu numai pentru Vest (unde, evident, fuseseră limitate şi înainte), ci şi pentru ţările cu acelaşi regim, mai cu seamă de când în Ungaria cetăţenii est-germani cereau – şi căpătau – azil politic la ambasada fraţilor din Republica Federală. Nu trebuie eu să spun că au fost destui români care au avut curajul (dat şi de disperare) să fugă şi că astfel s-au născut alte tragedii.

Mă gândesc acum că toate aceste împilări au fost abătute asupra noastră mai ales cu scopul de a da oamenilor griji atât de mari încât să fie împiedicaţi în a reflecta asupra a ce se întâmpla sau – şi mai rău – să se organizeze. Una din căile prin care se încerca prevenirea oricărei posibilităţi de constituire a rezistenţei era dezrădăcinarea – în special a intelectualilor. Experienţa proprie de acest gen m-a făcut să trăiesc şi mai intens zilele de sfârşit ale lui 1989.

Începând cu anul precedent (la ideea Elenei, cred), pentru tinerii medici repartizaţi la ţară fuseseră pur şi simplu închise judeţele mai căutate: cele având ca reşedinţă centre universitare sau care erau mai civilizate – cu posibilităţi de navetă relativ comodă pentru cei din oraşele mari, în ambele cazuri. Eu – clujean get-beget şi absolvent de medicină în oraşul natal – am nimerit în nordul Maramureşului, pentru că eram între fruntaşi; cei din partea cealaltă a clasificării au ajuns în cătune uitate din judeţul Botoşani.

Singura parte pe care o admit ca bună din strămutarea noastră la Petrova (eram cu soţia, şi lăsasem acasă un băiat de 2 ani) constă în aceea că mi-am dat clar seama că regimul nu are forţa pe care voia (şi reuşise, în general) să ne facă să i-o atribuim. Totodată, am dobândit un sprijin puternic în ideea că se menţinea şi (dacă nu în principal) din cauza laşităţii şi a lipsei de solidaritate. (În cea din urmă includ – din păcate, trebuie să pun la prezent – şi tendinţa de a-ţi privi aproapele ca pe un inamic şi de a-i face rău dacă poţi.) Cel ce instituise acest regim despotic şi acoliţii săi – perfect conştienţi de aceste vechi tare ale românilor – făceau tot posibilul să le şi stimuleze, dar – cum se ştie – e riscant să aduci oamenii în situaţia în care să nu mai aibă ce pierde. Petrovenii – fiind în pericol să rămână fără pământ (adică tocmai ce le era mai drag), prin transformarea comunei în sat – au dat foc primăriei şi au blocat şoseaua naţională. Au avut repede câştig de cauză: însuşi primul-secretar – venit de la Baia-Mare, deoarece cu altcineva nu au acceptat să discute – le-a promis că nu se va mai atinge nimeni de statutul lor de comună, şi aşa a fost. M-a bucurat (cu inerenta notă de răutate) şi că tulburarea s-a produs spre sfârşitul lui ianuarie – în chip de cadou pentru aniversarea lui Ceauşescu. Nu e nevoie să spun când era, pentru că şi în acest 2005 televiziunile au reliefat-o; mă rezum să amintesc că era pusă alături de Unirea Principatelor – ba chiar pe un plan mai înalt.

Am dedicat acestei mişcări un capitol din cartea amintită în introducere şi intitulată „O altă lume – Amintiri din tinereţe, şi nu tocmai“. Capitolul a fost publicat şi separat, în mai multe reviste. În prezentarea lui afirmam că s-ar putea comenta despre revolta la care sunt mândru că am fost martor că a premers evenimentele din decembrie. E şi acesta un punct de vedere, dar – din păcate – o asemenea opoziţie fermă şi fructuoasă a fost rarisimă (a avut corespondent doar în Parva, jud. Bistriţa-Năsăud – dacă nu mă înşeală memoria). Prin urmare, regimul totalitar continua să pară infailibil. Degeaba era în dezacord cu situaţia de aici Gorbaciov – care era în spatele prăbuşirii tuturor celorlalţi „dinozauri“ comunişti, în acelaşi 1989. Mi-am făcut oarecari iluzii când a picat Jivkov – ultimul din Tratatul de la Varşovia, afară de Ceauşescu, care mai rămăsese. Că avusese cea mai lungă guvernare dintre toţi conta pentru mine mai puţin decât că fusese dat jos într-o plenară a comitetului central. Aşteptam ceva asemănător la congresul al XIV-lea al P.C.R., care urma să înceapă – şi se subînţelege cât de dezamăgit şi disperat am fost că nu s-a întâmplat nimic.

Bine măcar că am ajuns acasă începând cu 1 decembrie – tot din cauza lui Ceauşescu, în ultimă instanţă. Trebuia să facem stagii de obstetrică-ginecologie în vederea activităţii în casele de naşteri ce se preconizau a fi înfiinţate la ţară. Era să nu mi se aprobe acest stagiu în oraşul meu şi să fiu trimis în reşedinţa judeţului unde aveam postul, după ce alţi clujeni (eram destui în zonă) plecaseră acasă cu 1 noiembrie. Noroc că a fost un simplu zvon; totuşi e probabil ca aceste noi dispoziţii să fi existat – cel puţin în faza de intenţie. Elena – cu sau fără sugestii din anturaj – şi-o fi dat seama că era prea de tot să ni se facă favoarea de a sta două luni (care se puteau extinde la trei) în condiţii mai omeneşti şi împreună cu familia. (Soţia mea venise deja la Cluj, având copil sub 6 ani – dar numai cu jumătate de salariu.) Sigur este însă că, în seara când am aflat că ar fi posibil să nu mai ajung acasă, mi-am dorit din tot sufletul să-l văd pe Ceauşescu nu asasinat (ar fi fosr prea uşor pentru el), ci judecat şi condamnat la vreo 25 de ani de temniţă grea. „Să-l văd“ era în cel mai propriu sens, referindu-se la transmiterea televizată a procesului.

Revenit între ai mei, prea puţin m-am gândit la acest vis. Îl consideram absurd, de vreme ce urgisitorul meu şi al atâtor altora părea, după congres, mai tare pe poziţie ca oricând. Totodată, era ilogic să presupun că se va mai întâmpla ceva spectaculos în acel sfârşit de an. Pregătirea pentru sărbători şi petrecerea lor erau, pentru covârşitoarea majoritate, căi foarte bune de a eluda ce era mai arzător: persistenţa lipsei de reacţie în faţa accentuării tiraniei, cu aferentele repercusiuni sinistre asupra traiului de zi cu zi. Singurul efect al acestor observaţii era să mă deprime şi mai tare; îmi dădeam cu ciudă seama că nu pot schimba nimic, neavând stofă de erou. Prin urmare, am refuzat să mai reflectez asupra situaţiei generale şi personale. Mă concentram la prima serbare din viaţa copilului nostru, care începuse grădiniţa în acea toamnă. De aceea, doar în treacăt m-am amuzat sarcastic de răutatea plină de patetism cu care telejurnalul (evident, dirijat de sus) a prezentat întâlnirea Bush – Gorbaciov, din Malta. Am încă în minte imaginile cu furtuna care zguduia vaporul unde aveau loc convorbirile, imagini la care se comenta că înseşi elementele naturii se împotrivesc acestei întruniri. Îmi ziceam că această reacţie este tipică pentru indivizi cu structura lui Ceauşescu atunci când se simt încolţiţi, însă nu o înţelegeam. Ştiam că e în dezacord cu liderul de la Kremlin, dar nu credeam că are de ce să se teamă – cel puţin în viitorul apropiat. De doi ani văzusem cum – chiar la Bucureşti – Gorbaciov arătase clar că nici lui nu-i convine linia politică a „dinozaurului“ de aici, şi totuşi era singurul loc din zona lor de influenţă în care sovieticii nu impuseseră schimbări majore (inclusiv de lideri – cum am arătat).

S-ar părea că – amintind de prima serbare a băiatului – trec în domeniul personal, deci mă îndepărtez şi mai mult de subiectul propriu-zis al expunerii decât am făcut-o prezentând atât de amplu perioada lui Ceauşescu. E destul, însă, să arăt data acelei serbări pentru a se vedea că rămân cantonat pe aspecte de ordin general; era sâmbătă 16 decembrie 1989.

Acea zi – care ar trebui să mai fie mult timp de-acum încolo în memoria tuturor românilor – şi-a căpătat dubla semnificaţie pentru mine încă din seara următoare. Chiar că nu voi uita niciodată împrejurările, după cum nu voi uita marea majoritate a celor trăite în acea săptămână unică. Am descris-o în ultimul capitol al cărţii menţionate mai sus (care tocmai de aceea este cel mai amplu), dar – cum am spus – altfel e când vorbeşti la modul concret.

Prin urmare – cu o nostalgie uşor de înţeles – voi încerca să arăt, cât se poate de sugestiv şi complet, cum am recepţionat totul şi de ce se păstrează la loc de onoare în suflet. Una dintre cele mai deosebite părţi a fost chiar începutul, prin surpriza ce mi-a produs-o.

Evident că nu aveam ce vedea la televizor în acea seară de duminică (nici acum nu prea am – ce-i drept), spre deosebire de soţia mea, care se aşezase la un film cu Florin Piersic. Îi zicea „Raliul“ şi nu era foarte tezist, dar tot m-ar fi plictisit. Aşa se face că mi-am luat o carte şi m-am instalat în bucătărie, unde aveam linişte (cel mic dormea deja) şi puteam să fumez fără reţineri. Ca mai totdeauna, îmi trebuia un zgomot de fond, şi m-am gândit să pun radioul pe „Vocea Americii“. Şi-aşa nu o mai ascultasem de mult – tot pentru a evita deprimarea. Nu prea mai suportam să aud întemeiatele critici aduse regimului din România, chiar dacă erau mai sobre şi mai detaşate decât cele de la „Europa Liberă“ şi chiar dacă postul guvernamental american îmi fusese prieten constant în timpul şederii în Petrova şi mă învăţase multe. (De exemplu, nici nu îmi imaginasem că economia ţărilor comuniste nu ţine cont de cerere, planificarea fiind cu totul altceva decât ar fi trebuit.)

Vorbele de la radio îmi treceau, aşadar, pe lângă urechi – mai ales că se prezenta situaţia internaţională. La fel de puţin atent am fost şi la începutul buletinului de ştiri de la ora 21, deşi – pe când se prezentau titlurile – am auzit cuvântul „Timişoara“. Eram convins că nu va fi nimic deosebit (ceea ce pentru mine însemna o lovitură serioasă dată lui Ceauşescu), dar mi-am zis că poate totuşi... Îmi era însă aproape imposibil să iau în considerare aşa ceva, deci nu mai trebuie să subliniez cum am vibrat când am auzit ce amploare căpătase mişcarea începută ca tentativă a câtorva enoriaşi de a împiedica să le fie luat pastorul de care erau foarte ataşaţi, Laszlo Tökes.

Mă îndoiesc că mai ţin minte mulţi despre ce era vorba (sau le mai pasă), aşa că voi spune pe scurt că autorităţile intenţionau să-l mute pe omul bisericii undeva în Bihor, în primul rând din cauza a ce predica – pe aceeaşi linie cu luările sale de poziţie în legătură cu drepturile omului, la „Europa Liberă“. Din ce auzisem la radio, se referea mai mult la nemulţumirile maghiarilor. Oricum, îmi era clar că nu reprezintă o ameninţare serioasă pentru regim. Probabil că – îmbătat de o putere ale cărei limite nu se întrevedeau – Ceauşescu ordonase în acest caz un nou gest de forţă, care să timoreze şi mai mult populaţia. La fel fusese şi arestarea ziariştilor de la „România liberă“, la începutul anului.

Cu totul nou şi impresionant era că protestul se extinsese în tot oraşul, în după-amiaza lui 16 decembrie. De-a dreptul încântător îmi părea că se striga pe mii de voci „Jos Ceauşescu!“ şi că „operele“[6] acestuia fuseseră făcute bucăţi şi aruncate în foc sau pe Bega. Nu mă miram deloc că timişorenii se solidarizaseră în masă cu un maghiar (făcând abstracţie că acesta fusese doar declanşatorul exprimării în avalanşă a nemulţumirilor generale). Stătusem câteva zile în acel frumos oraş şi îmi dădusem seama că a doua limbă vorbită este sârba. Poate şi de aceea în Timişoara nu erau probleme de convieţuire interetnică; sigur e că nu existau între români şi unguri diferendele din Ardeal –cunoscute şi de clujeni.

Una peste alta, m-am simţit atât de împrospătat sufleteşte de cele auzite încât nu-mi mai găseam locul. Desigur că, imediat ce s-a schimbat subiectul la radio, am fugit să-i împărtăşesc soţiei minunatele veşti. La fel de evident este că şi în ea au încolţit emoţii intense; doar Ceauşeştii – chiar dacă nu ar fi despărţit-o de copil – o făcuseră să parcurgă cea mai neplăcută perioadă a vieţii (de care şi acum preferă să nu-şi amintească). A rămas că o chem dacă mai aud ceva remarcabil, dar în acea seară nu a mai fost cazul.

Mă mir că am adormit destul de repede, când atâtea mi se încrucişau în minte şi în suflet. În acel moment presupuneam că mişcarea va fi reprimată, şi încă brutal – cu consecinţe uşor de prevăzut asupra noastră, a tuturor. Totuşi, speranţa nu trebuia pierdută până nu eram puşi în faţa acestei eventualităţi nefericite – şi doar pe Dumnezeu Îl vedeam în stare să o împiedice. M-am rugat fierbinte pentru asta – eu, care eram foarte puţin religios atunci. Ar fi fost mare păcat de această împotrivire, care îmi redase mândria de a fi român şi care deja se dovedise – cel puţin pentru mine – mai puternică decât cea de la Braşov: durase mai mult, şi Ceauşescu era vizat cât se poate de direct. De asemenea, chiar dacă nu fusese devastat comitetul judeţean de partid, manifestaţia din faţa acestuia fusese de aşa natură încât trebuise implicat şi centrul. (Nu îmi amintesc dacă în seara de 17 decembrie sau mai târziu am aflat că veniseră de la Bucureşti primul-ministru Dăscălescu şi ministrul apărării naţionale, Coman. Cu cel dintâi ceruseră timişorenii să discute – ceea ce-mi deşteaptă acum analogia cu petrovenii. Aceştia din urmă, însă, nu îşi dădeau seama că persoana-cheie a regimului e cauza neajunsurilor şi suferinţelor lor – concretizate în special prin cote înrobitoare. Pentru ei, marele opresor era primarul, ca şi cum acesta ar fi făcut altceva decât să aplice – e drept, foarte zelos, în dorinţa de a fi promovat – directivele partidului care îl trimisese acolo, ca perfidă şi aspră răzbunare pentru umilinţa suferită la revoltă.)

A doua zi dimineaţa eram extrem de curios dacă voi atinge cu colegii de la clinică subiectul arzător, mai ales că destui erau ca mine: clujeni aruncaţi în Maramureş. Totuşi, nu intenţionam să deschid eu discuţia, din motivul că totdeauna am fost prudent – cu atât mai mult în condiţii de teroare. Oarecare uşurare şi speranţă mi se citea pe faţă, însă nimeni nu a remarcat-o; erau prea preocupaţi de ale lor.

În schimb, am fost abordat în privinţa excepţionalelor noutăţi de un vechi cunoscut, care se ţinea rudă cu noi şi despre care ştiam că fusese în Securitate. Mi-a spus că auzise despre Timişoara chiar în acea dimineaţă, la „Europa Liberă“. Am făcut pe aerianul, dar nu dincolo de limita la care ar fi bătut la ochi. L-am ascultat cu prefăcut interes, manifestându-mi intenţia de a urmări şi eu evoluţia evenimentelor.

De cum a deschis gura, mi-am dat seama că pot să aduc o contribuţie la istorie – una din pasiunile mele constante, de altfel. Oricând am avut ocazia, am accentuat că „Vocea Americii“ este primul post care a relatat despre ridicarea timişorenilor – cu destul timp înainte de „Europa Liberă“, pe care o ascultau cam toţi românii ce căutau informaţii cât de cât veridice. Totodată, îndrăgeam şi mai mult vechiul meu radio „Mamaia“, care mă însoţise la Petrova, dar nu de bun îmi fusese dat de o mătuşă. E drept că mergea cumsecade numai pe unde medii, însă fusese de-ajuns pentru ca mă conecteze cu promptitudine la evenimente pe care deja le consideram istorice. Totuşi, mi-am zis că trebuie să prind şi „Europa Liberă“ în cursul după-amiezii, cu toate bârâielile de anticipat.

Până atunci, am simţit nevoia să trec pe la bunica dinspre mamă, în a cărei casă îmi petrecusem primii ani şi reveneam cât de des puteam, ştiind că voi găsi afecţiune şi înţelegere – la greu sau la bine. Trebuia să-i duc marea veste, chiar dacă amândoi ne gândeam cu mult regret că de 10 luni nu mai este cel ce îşi dorise enorm să-l vadă pe Ceauşescu terminat. Frecvent îl numea „ţiganul“ – şi veşnic îmi va părea rău că nu am întrebat dacă acest termen îi venise din cauza comportamentului celui vizat sau ştia de atunci ce am aflat noi ulterior. Cert este că bunicul meu nu se sfia să lanseze în gura mare acest apelativ sau să asculte „Europa Liberă“ de se auzea până la grădina de vară din vecini.[7] (Uneori o punea în paralel cu telejurnalul de la Bucureşti, care mergea la fel de tare.) Intensitatea mare a sunetului la ascultare (implicit la vorbire) i se trăgea de la cariera de artilerist, începută pe frontul rusesc. Din cele trăite acolo provenea – cred – lipsa de inhibiţie şi teamă în a se referi la stăpânul ţării, pe care îl încadra în orânduire. („Domnia a murit la 23 august '44“ sau „Stalin zicea: «Prost să fie, dar să fie de-al nostru!»“ sunt expresii edificatoare.) Se întorsese cu compania aproape intactă de la Stalingrad, fiindcă – deşi doar cu grad şi funcţie de căpitan – îşi dăduse seama că ordinele nemţilor îl trimit în încercuire, deci pur şi simplu le încălcase. Pe toate mi le aminteam cu atât mai intens cu cât nu mai trebuie să spun ce necăjit eram că nu pot să dezbat cu el extraordinarele noutăţi. (Se subînţelege că le-ar fi aflat de la „Europa Liberă“.)

Aşa, am pus-o la curent pe bunica, dar ea – cu experienţele nefericite din anii '50 – înclina spre pesimism, gândindu-se care ar fi consecinţele asupra noastră în cazul unui deznodământ favorabil puterii şi (deci) dramatic pentru poporul în numele căruia pretindea că guvernează.

Pe când voiam să plec, a apărut tatăl meu. Dacă tot mă întâlnise, nu a pregetat să-mi dea o veste pe care o considera cu totul deosebită: noua şefă a direcţiei sanitare judeţene (venită după congresul XIV) îşi dăduse acordul ca eu să fiu detaşat în apropiere de Cluj. Poate a fost surprins iniţial că, în loc să sar în sus de bucurie, am replicat: „Stai să vezi ce va fi după Anul Nou!". S-a lămurit însă repede că aveam veşti mai grozave decât ale lui, şi i-am furnizat motivaţie să stea lângă „Europa Liberă“ în acea seară (de unde până atunci asculta doar când nu avea ceva mai bun de făcut – o lectură interesantă, cel mai adesea).

Cum spuneam înainte, simţeam nevoia să ascult şi „Europa Liberă“ – în primul rând ca să-mi treacă timpul până la 8 seara (când începea „Vocea Americii“), dar şi pentru a fi cât mai la curent cu evenimentele. Surprinzător, se auzea destul de bine, însă conţinutul m-a impresionat extrem de profund şi de neplăcut: mai mulţi protestatari (printre care şi copii, dacă nu mă-nşel) fuseseră vânaţi pe treptele catedralei, înăuntrul căreia îşi căutaseră refugiu. Mizau probabil pe faptul (pe care şi eu îl luam în considerare) că soldaţii – mulţi cu origine la ţară – nu vor îndrăzni să intre înarmaţi în lăcaşul Domnului, cu atât mai puţin să tragă. Porţile, însă, au rămas închise – din ordinul mitropolitului Nicolae Corneanu. Asta ar trebui să ne rămână în memorie, şi nu mult-lăudaţii paşi (normali, de altfel, pentru orice om cu gândire sănătoasă) spre reconcilierea cu greco-catolicii – inclusiv retrocedarea unor biserici. Eu însumi aparţin acestui rit multă vreme ilegal (şi mi-am botezat copilul în clandestinitate, să zicem – era în 1986), dar nu această apartenenţă (care e doar formală) mă împinge să condamn ierarhii ortodocşi pentru obedienţă faţă de regim (nu numai al lui Ceauşescu) şi colaboraţionism, care merge până la a dăuna grav propriilor credincioşi. Oricui cunoaşte preceptele creştinismului – chiar dacă are altă religie sau e liber-cugetător – i-ar fi clar că această închidere a porţilor, cu implicaţiile ei, nesocoteşte poruncile dumnezeieşti şi învăţăturile lui Iisus, ba chiar se opune lor. Se vede că mitropolitul Banatului luase exemplu de la superiorul său, patriarhul Teoctist, care încuviinţase (cu tragere de inimă chiar – după câte îmi părea) demolarea unor biserici din Bucureşti când se construise noul centru civic – una din amintirile de neşters pe care ni le-a lăsat Ceauşescu, chiar dacă nu în felul pe care îl preconiza el.

Deşi deprimante şi şocante, noutăţile de la Tmişoara lăsau loc pentru speranţe: deduceam că mişcarea continua şi că era luată foarte în serios de liderul regimului, din moment ce ordonase să se facă uz de armament. (La Braşov nu fusese nevoie.) Cert este că nu voia să-şi arate teama, deci plecase chiar în acea zi spre Iran, într-o vizită programată.[8] (Era împreună cu Elena, ca mai totdeauna; numai Gorbaciov o ţinea la o parte – şi îmi plăcea să-mi imaginez ce simte.) De asemenea, e lesne de înţeles că pentru cei doi era net preferabil ca timişorenii să fie rupţi de restul ţării, aşa că posturile oficiale tăceau mâlc.

Dacă prin această eludare intenţiona să prevină alte mişcări, îşi făcea griji degeaba – cel puţin aşa credeam. Din cauza lipsei de susţinere (respectiv o ridicare simultană în alte părţi) fusese repede reprimată revolta de la Braşov. Mă gândeam cu groază că tot aşa avea să se întâmple şi de această dată. Din nou priveam cu tristeţe şi frică lipsa solidarităţii şi a armonizării între români, şi am asistat – tot în acea seară – la un episod de viaţă care mi-a alimentat temerile. A fost ceva aparent minor, dar plin de semnificaţii – cel puţin pentru mine. Ne-am adunat câţiva în scara blocului ca să stabilim toate detaliile în vederea montării unei antene parabolice, fiind firesc să nu mai suportăm ce ştiam că urmează să ne dea televiziunea ceauşistă de Crăciun şi de Revelion. (E de menţionat că toţi aflaseră despre ce era la Timişoara.) Deşi suma pe apartament necesară pentru această întreprindere era mică, în decurs de vreo oră nu s-a putut hotărî nimic.

Bineînţeles că i-am lăsat acolo, mai ales că începea programul la „Vocea Americii“. Nu ţin minte dacă am auzit ceva cu totul nou, dar pentru acea zi era destul ca să nu pot adormi uşor. De aceea m-am instalat în camera mică. Acolo stătea copilul peste zi, dar pătuţul îi era lîngă noi. Aşadar aveam şi eu unde să citesc, în încercarea de a-mi apropia somnul. Poate că soarta a făcut ca tocmai atunci să fie la mine „Viaţă după viaţă", a lui Raymond Moody – primită, desigur, pe sub mână şi în variantă dactilografiată. Mi se mai ridica povara de pe suflet dacă acceptam că moartea (trebuia să pun în faţă ce era mai rău) ne duce într-o lume fără suferinţă, şi speram să aibă parte de aşa ceva victimele din Timişoara. Totuşi, era (şi este) indiscutabil că ei – ca şi noi toţi, cei de rând – ar fi fost infinit mai fericiţi să apuce doborârea lui Ceauşescu. Mă rugam tot mai des şi mai intens să se producă, fiindcă altfel s-ar fi putut să ajungem într-o robie cu torturi morale şi fizice mai greu de îndurat decât moartea.

Gândurile funeste m-au inundat cu sporită intensitate a doua zi, o dată cu difuzarea înregistrării unor salve de armă automată, ca replică la protestele şi huiduielile mulţimii. Începeam să-mi pun problema dacă nu cumva soldaţii trag şi de la sine putere; ba mai mult, poate chiar urmăresc cu voluptate cum cad cei din faţa lor. Şi peste ani rămân la această ipoteză, cu tot riscul de a stârni dezaprobarea. Mă bazez pe destule ilustrări din viaţa de zi cu zi a faptului că dotarea fizică superioară generează, la indivizi de o anumită factură, descătuşarea impulsurilor bestiale. Cu toţii vedem că marea majoritate a agresiunilor au loc „în haită" şi contra indivizilor singuri.

Revenind, mă mângâia doar că revolta continua. De-acum chiar că nu mai aveam somn, aşa că am stat la radio până la miezul nopţii, când s-a terminat emisiunea la „Europa Liberă“, iar după aceea am mai citit vreo două ore – cu tot mai dese „pauze de ţigară“ în bucătărie, la geam. Făceam aşa şi pentru ca să nu impregnez pereţii camerei, dar şi pentru a reflecta în bezna tăcută la cele auzite şi citite.

De obicei, oboseala nu se face simţită într-o asemenea încordare, deci nu aveam dificultăţi în a fi la clinică pe 8 dimineaţa. Nu-mi stătea capul nici la odihnă, dar nici la lucru. (E drept că nu aveam aproape nimic de făcut, ştiut fiind că naşterile au loc mai ales în a doua parte a zilei.) Trebuia totuşi să fac act de prezenţă, fiindcă activitatea se desfăşura în mod obişnuit, cel puţin în aparenţă – ca peste tot, de altfel. Era unul din ultimele exemple de schizofrenie în masă – o constantă a perioadei lui Ceauşescu: deşi deja toată lumea ştia de tulburările din ţară, trebuia să se prefacă a le ignora, dacă asta era varianta oficială.

Tocmai în acea zi de miercuri însă, sub presiunea evenimentelor, tăcerea păstrată cu cerbicie a fost ruptă chiar de către cel care o ordonase. Data era 20 decembrie, când Timişoara a devenit primul oraş liber din România. Îmi este imposibil să uit că am fost printre cei dintâi care au aflat – şi nu de la radio – acest fapt de mare răsunet. Era prima dată după instaurarea comunismului aici când se afirma la o asemenea scară dorinţa de eliberare din chingile lui.

Spuneam mai sus că lăsasem de-o parte gândurile la odihnă, dominat de tensiunea nervoasă. Totodată, consideram că ar fi fost o impietate să-mi văd de confort, când alţii sufereau atâta. Chiar dacă nu aş fi simţit aşa, o asemenea situaţie îmi impunea să fiu pregătit pentru vremuri extrem de tulburi, în care prioritatea ar fi fost să-mi pun copilul la adăpost. Varianta cea mai bună părea să fug peste graniţă, deci aveam nevoie ca maşina să mă alujească. La toate acestea se gândise taică-meu înaintea mea – şi îi acceptasem sfaturile, care au izvorât din tema principalei noastre discuţii în acele zile, desfăşurată în seara precedentă:

— Ce zici, măi Ionuţ, scăpăm noi de ăştia? (Devenisem un fel de consilier în chestiuni politice mai cu seamă în ultimul an, de când ascultam în mod regulat posturile străine.)

— Eu ştiu? Dacă se bagă Gorbaciov – ca în R.D.G. – ar mai fi 5 zile, deci la Ajunul Crăciunului ar trebui să fim scăpaţi de ei. La nemţi a durat 7 zile de când au început manifestaţiile şi până a căzut Honecker. Mi-e groază, însă, că la noi o să fie altfel: o să-l lase pe Ceauşescu să-şi facă mendrele, ca şi până acuma – şi va fi cumplit.

Aceste presupuneri reprezentau un puternic impuls pentru a renunţa la odihna de după-masă – la care am ţinut întotdeauna. Trebuia să profit de scurta perioadă de lumină pentru a spăla maşina, ca să arate corespunzător pentru a fi dusă la verificat. M-am dus din nou la părinţi, pentru că doar acolo aveam furtun la dispoziţie. Era şi o zi frumoasă, aşa că m-am apucat cu hotărâre de treabă. Abia începusem, când m-a strigat dl. Vasilescu[9], de la etajul I. (Blocul are cu totul 10 apartamente, câte două pe nivel, iar eu stătusem acolo 9 ani. Fac aceste precizări pentru a se înţelege că relaţiile noastre nu erau limitate la schimbul de saluturi.) Fără să-i pese că l-ar putea auzi şi altcineva (blocul e la stradă), m-a abordat:

— Ai auzit ce-i la Timişoara?

— Păi, cum să nu aud? Cam toată lumea ştie.

— Lasă tu ce ştiu toţi! Îţi spun eu ceva de ultimă oră: Piaţa Operei e plină de lume care strigă „Jos Ceauşescu!“ şi „Jos comunismul!“, şi îi aclamă pe cei care vorbesc din balcon contra banditului ăstuia. Afirmă că sunt membri ai Frontului Democratic Român – de care n-a auzit nimeni până acum. (Nici posturile de radio nu amintiseră de aşa ceva – gândeam eu.) Armata înconjoară piaţa, dar nu face niciun gest de ostilitate. Am un prieten care stă chiar în centru, şi el mi-a dat telefon de curând, să-mi spună toate astea. A şi pus receptorul spre geam, ca să aud şi eu. Ce zici?

— Ce să zic? E fantastic, dar Doamne dă să ţină.

Ce altceva puteam să spun? Nimănui dinafara familiei nu aveam încredere să-i împărtăşesc tot ce îmi venea în cap şi pe limbă, cât timp regimul se menţinea. Desigur că sporeau speranţele de a-l vedea doborât, dar clipa aceea părea încă departe. Cum sunt aplecat spre pesimism, mă gândeam că armata putea oricând să secere mulţimea aflată în piaţă; Ceauşescu nu s-ar fi uitat la câteva mii de morţi dacă şi-ar fi simţit ameninţat grav scaunul. Din ce ştiam atunci, singura piedică în calea unor asemenea măsuri extreme ar fi fost teama de repercusiuni, în special economice şi din partea Occidentului. Poate că s-ar fi adăugat dorinţa de a-şi păstra imaginea de „erou al păcii mondiale“

Date fiind acestea, chiar şi el trebuia – mai cu seamă pentru opinia publică din ţările libere – să găsească o acoperire pentru modul în care avea de gând să îşi restabilească autoritatea în zona Timişoarei, împiedicând totodată extinderea revoltei. La îndemână îi era declararea stării de necesitate, ceea ce a constituit esenţa declaraţiei din acea seară.

A fost prima cuvântare cu adevărat istorică a lui Ceauşescu pe care am auzit-o.[10] Subliniez aceasta pentru că de câţiva ani buni orice discurs – fie la congresul partidului, fie la vreo plenară a scriitorilor, agricultorilor, sindicaliştilor, etc. – era automat catalogat drept istoric. (Acest calificativ trebuie să-l fi primit şi intervenţia în cadrul unei plenare de partid, cu câteva luni înainte de congresul XIV. Subiectul era refuzul de a fi ales pe viaţă secretar general – ceea ce i se tot propunea, începând din 1974, cu al său congres al XI-lea. Antologică a fost însă expresia prin care şi-a afişat modestia: pentru el nu exista „ţel mai suprem“ decât să slujească partidului şi ţării, fără să aştepte nimic Am avut „privilegiul“ să aud în direct această construcţie verbală – o adevărată revelaţie chiar pentru cei obişnuiţi cu „muncipiu“, „tutulor“, revolţionar“, etc. Desigur că în „Scânteia“ – oficiosul P.C.R. – a apărut „ţel mai înalt, suprem“, dar transmisiei televizate nu au avut ce-i face.) E clar că ar fi preferat să rămână cu aceste etichetări odios de linguşitoare şi mincinoase decât să fie silit să rostească alocuţiunea prin care recunoştea starea de fapt din Tmişoara. Părerea mea este că această alocuţiune constituie al doilea eveniment – şi ca pondere – care asigură zilei de 20 decembrie 1989 un loc de seamă în istoria noastră contemporană (şi nu numai, poate – dar asta nu vom apuca noi să judecăm). Trebuie să adaug că am convingerea că a fost măcar precipitată – dacă nu determinată – de evenimentul dintâi (şi infinit mai important): declararea eliberării de comunism

Cred că la radiojurnalul de la ora 16 s-a anunţat că va vorbi la radio şi la televiziune, abia întors din Iran. Eu am aflat de la mama mea, când am zăbovit în casă, la o ţigară. Tatăl era la serviciu, şi nu avea radio; prin urmare, nu a fost împreună cu noi la 7 seara – ora apariţiei în direct. (Asta deja era ceva deosebit. Cred că sunt destui care ţin minte de ce: programul începea la 8 şi dura două ore, consacrate aproape în totalitate activităţii perechii conducătoare şi „marilor realizări“ din perioada căreia el îi dăduse numele.)

Am spus „noi“, fiindcă am rămas acolo, nemaiavând timp să ajung acasă. (Am anunţat-o şi pe soţie, la fel ca la răsturnarea lui Jivkov: fără amănunte, ştiind că telefoanele sunt ascultate. „Noroc“ că ne învăţasem de mult şi cu asta.) Ne dădeam seama cu toţii la ce se va referi intervenţia liderului partidului şi statului, chiar dacă radioul nu o spusese. Atâta tot, că eu îmi făceam iluzia – frizând absurdul – că va demisiona, ca pas esenţial în liniştirea situaţiei. I-am împărtăşit aceasta mamei, şi desigur că a fost de cu totul altă părere, bazându-se pe premise logice.

Cum se ştie, am păţit la fel ca în legătură cu recentul congres XIV – şi mi s-a vădit de la început. Nu mi-a mai rămas decât să mă concentrez la modul în care avea să justifice represiunea asupra timişorenilor. Pentru că a fost un moment de reţinut cu prisosinţă al (încă) revoluţiei din 1989, îmi voi permite să îl descriu mai pe larg. În fond, nu sunt convins că există foarte mulţi care îşi amintesc măcar că acea luare de poziţie a existat.

Regia fusese făcută în aşa fel încât să se vadă că e o împrejurare deosebit de serioasă: apăreau în cadru steagul ţării şi al partidului, iar vorbitorul era însoţit de „tovarăşă“ şi de Manea Mănescu, cel din urmă având obişnuita figură inexpresivă care îi reda fidel personalitatea în paritd şi stat. Ca dovadă, nu mi-am dat imediat seama că de mulţi ani nu mai era prim-ministru[11]; de fapt, nu prea ştiu ce căuta acolo. Vorbind de expresiile feţei, şi a Elenei era cea vizibilă cam totdeauna, dar mai intens dominată de răutate – trăsătura care îi ieşea prin toţi porii. Cât despre el, se străduia să îşi stăpânească o imensă furie – ceea ce se vedea după numărul şi intensitatea petelor de pe pomeţi. Îmi părea rău că era televizor alb-negru, închipuindu-mi că petele acelea sunt vinete şi capătă o culoare tot mai bolnăvicioasă pe măsură ce vorbeşte.

Au şi aceste amănunte semnificaţia lor, mai cu seamă că această scriere – ca şi toate cele dinainte – are o tentă foarte personală. Totuşi, răsunet a avut conţinutul acelei cuvântări – ceea ce trebuie să se reflecte şi aici, dacă intenţionez şi să aduc o contribuţie la evocarea singurei (şi sper să rămână aşa!) perioade trăite de mine care deţine un loc aparte în istoria ţării şi poporului cărora le aparţin.

Am spus că esenţa a fost anunţul că se instituie starea de necesitate. De fapt era stare de război (şi părea clar că avea să se procedeze în consecinţă), dar grija pentru imagine nu îi permitea să vorbească pe şleau. Preambulul comunicării situaţiei decretate, ale cărei implicaţii nu mai trebuie detaliate, a fost aproape previzibil: socialismul la noi era ameninţat de forţe străine, imperialiste – şi nu putea fi altfel, din moment ce în interior eram încântaţi să trăim o epocă fără egal (aici zicea bine!), la care ar fi visat toţi înaintaşii, începând de la geto-daci (altă obsesie a acestui megaloman). Probabil a crezut că, adăgând termenul „horthyste“, va umbla la coarda sensibilă a majorităţii – în special a celor aflaţi mai aproape de Tmişoara. Era însă prea târziu să joace cartea naţionalismului; ideile, oricât ar fi de măreţe, nu substituie necesităţi materiale de bază. Venise momentul ca „titanul gândirii“ – care voise să „revolţioneze“ nu numai concepţia marxistă, ci însăşi biologia umană – să se convingă de nişte adevăruri cu putere de lege.

Mai demn de luat în seamă a fost modul în care a justificat represiunea armată – pe care a fost nevoit să o menţioneze; prea mare era deja scandalul internaţional. A afirmat fără cea mai mică reţinere că au fost atacate unităţile militare. Desigur că în asemenea situaţii armata are dreptul să riposteze (şi chiar e o datorie, dacă există elemente care să susţină o agresiune din exterior). Totuşi, Ceauşescu nu putea să înşele pe nimeni; era stupid şi să-ţi treacă prin minte că o unitate de tancuri (folosesc un exemplu concret) s-ar putea simţi ameninţată de o mulţime cu mâinile goale, sau înarmată cel mult cu bâte, pietre şi sticle cu benzină. Temporar eram cât de cât liniştit, ştiind de la vecinul părinţilor mei că militarii încetaseră să tragă, dar mă gândeam cu groază – sporită de amintirea înregistrării din ziua precedentă – că acum au acoperirea (şi chiar îndemnul) să o facă.

Prevedeam eu că nu voi adormi uşor, dar nici măcar să citesc în linişte nu mi s-a arătat. Am fost tulburat de un televizor din vecini, cu sonorul către maxim. Era o idee cel puţin discutabilă să asculţi „adunările de adeziune ale oamenilor muncii“ – convocate la repezeală, conform tradiţiei Până atunci, poporul trebuise să ridice în slăvi „măreţele idei“ ale conducătorului său mai ales în împrejurări legate de viaţa internaţională, a cărei „personalitate de prim rang“ era. „Adeziunea“ (repet termenul, fiindcă era în vogă) se concretiza şi prin nenumărate telegrame, pe care bineînţeles că nu le citea nimeni.

Dacă manifestările anterioare în urma luărilor de poziţie ale stăpânului absolut al României stârneau un răs amar, de această dată totul devenea pe deplin tragic. Îi blamam pe cei ce figurau ca autori ai telegramelor, în special pe Teoctist (accentuez asta şi în legătură cu episodul de la catedrala din Timişoara, dar mai cu seamă pentru ce urmează să consemnez), însă faţă de vorbitori nutream mai mult milă. Auzeam şedinţa de la „23 August“ – cea mai mare uzină din ţară[12] – şi îmi puneam problema ce-or fi simţind bieţii oameni constrânşi să exprime păreri exact opuse faţă de cele proprii, condamnându-şi semenii care luptau pentru năzuinţe comune nouă, tuturor celor de rând. (Dacă a vorbit vreunul din convingere, locul îi era altundeva: la secţia psihiatrică închisă.) Mă înfioram la ipoteza că aş fi fost în situaţia de a mi se cere să iau cuvântul în acele împrejurări. Cum – repet – nu am fost niciodată de un curaj nebun, poate nu aş fi refuzat ferm, dar m-aş fi prefăcut bolnav, ca să nu particip la şedinţă; acceptasem destule, dar nici chiar aşa. (Reflectând acum, îmi zic că nu eram în pericol de a fi solicitat; pe lângă că aparţineam de organizaţia de partid[13] din Petrova, funcţii nu avusesem nicicând, iar activitatea de până atunci nu mă recomanda ca lătrător: nu blamasem pe nimeni, şi în referatele de care nu putusem scăpa pomeneam aproape numai de partid, omiţându-l voit pe conducătorul său – exact invers faţă de linia generală.)

Cred că se înţelege de la sine că am asistat fără să vreau la această tragică mascaradă numai după ce s-au terminat emisiunile la posturile de radio de la care mă informam. (Iată că televiziunea putea să-şi prelungească programul mult în noapte; totul era să primească ordin.) Ca de obicei, încercam să mă cramponez de partea mai bună a lucrurilor, care în acest caz era persistenţa acalmiei în Timişoara, cu toată starea de necesitate. Totuşi, revolta s-ar fi înăbuşit prin epuizare dacă nu se ridicau şi celelalte oraşe mari – dintre care un rol covârşitor avea, firesc, Capitala. (Bănuiesc că acesta a fost planul lui Ceauşescu. Izolând judeţul Timiş, nu ar mai fi fost necesare măsuri care i-ar fi atras un şi mai accentuat oprobriu peste tot. „Frăţia“ din Tratatul de la Varşovia era de domeniul trecutului.) Mă miram cum de stau atât de pasivi bucureştenii, pe care îndeobşte îi vedeam cu totul altfel. Îmi doream să treacă la fapte, ceea ce ar fi înclinat aproape sigur balanţa de partea poporului.

Cum iarăşi se ştie, am avut de aşteptat doar până la amiază ca să mi se împlinească dorinţa. Era 21 decembrie, ziua în care au erupt manifestările de stradă în oraşele mari. Sunt conştient că a fost atât de amănunţit analizată încât pare imposibil să mai spui ceva despre ea fără să cazi în banalitate sau să fii acuzat de plagiat. De asemenea, eşti tentat să redai succesiunea de evenimente sub influenţa dezvăluirilor ulterioare, care le-au încadrat într-un scenariu. Acestea sunt câteva din faţetele unei relatări din perspectiva timpului – şi cred că avantajul de a putea expune coerent datorită viziunii de ansamblu este contrabalansat de destule neajunsuri. Între ele, o poziţiie majoră o are greu represibila tendinţă de a completa tabloul cu elemente scoase la iveală mult timp după ce clipa de istorie s-a împlinit. Văd însă şi dezavantaje specifice pentru această intenţie de cronică. În primul rând (reiau parţial ideea) ar fi plictiseala pe care ar trezi-o o nouă rememorare a acelor zile, mai ales că vine de la cineva care nu a fost în toiul acţiunilor – cu atât mai puţin într-o postură care să-i permită să cunoască global şi detaliat situaţia.

Totuşi îmi voi expune povestirea, mai cu seamă pentru motivul arătat încă din prefaţă: vreau neapărat ca jertfa celor de atunci să fie omagiată aşa cum merită. Acest imbold mă determină şi să las la o parte dedesubturile – pe care marea majoritate, în primul rând dintre cei ieşiţi în stradă pentru convingerile lor, nu le cunoşteam în acele zile. În plus, e un truism că fiecare are trăirile sale la trecerea prin momentele importante ale istoriei, trăiri determinate de intricarea acestora cu propria-i existenţă.

Pentru mine, cel puţin, în ziua despre care am început să vorbesc existau două obiective esenţiale: să-mi rezolv intrarea între cadrele didactice de la I.M.F.[14] Cluj (singura cale de a reveni acasă în acea conjunctură) şi să pun la punct maşina. Preocupările imediate şi personale puneau doar parţial în umbră interesul pentru ce se întâmpla în ţară; de altfel, era de aşteptat să termin ce am de făcut până să vină vremea la care să mă aşez din nou la radio.

Mă străduiesc să reduc la minimum parantezele şi divagaţiile, conştient fiind că afectează coerenţa expunerii. Cei din jur îmi reproşează deseori conexiunile introductive sau cele de pe parcurs, atât în scris cât şi în vorbire, dar le cred necesare pentru a mă simţi înţeles pe deplin. Asta intenţionez şi acum, în legătură cu pomenita trecere în învăţământul superior, considerând că povestea completează tabloul epocii ceauşiste.

În vară aflasem că există posibilitatea de a intra ca asistent la disciplinele preclinice pentru cei care îndeplineau două condiţii: să fi avut medie mare la terminarea facultăţii şi să fie membru de partid. Să predau anatomia sau fiziologia nu era tocmai visul meu, dar – de vreme ce corespundeam – nu trebuia pierdută ocazia de a mă întoarce la casa şi familia mea. Aveam sprijinul rectorului şi (poate mai important) al celei cu care dădusem filozofia – fosta secretară U.T.C. pe oraş. Aşa s-a făcut că dosarul a fost trimis la minister, unde aprobarea era o formalitate. Aflasem că fusese returnat la centrul universitar, însă nu ajunsese la I.M.F., astfel încât să-mi pot face angajarea. Ca să urgentez această mişcare, a trebuit – evident – să caut „pile“. Am apelat la un fost coleg de liceu, ajuns mare grangur în U.A.S.C.R.[15] pe întreg Clujul, şi mi-a fixat o întâlnire în acea zi de joi, pe la prânz.

E clar că toată dimineaţa nu m-am gândit la altceva, şi am şters-o de la serviciu în timp util, chiar dacă ni se atrăsese atenţia că putem fi opriţi de miliţieni şi obligaţi să justificăm prezenţa pe stradă. Se profita de starea de necesitate pentru a înteţi teroarea, dar pe moment nu îmi stătea capul la asta, dator fiind să neglijez aspectele teoretice în favoarea celor practice.

Prin urmare, am pornit-o spre casă evitând centrul – ceea ce s-a dovedit a fi o soluţie bună. De cum am intrat am văzut că soţia dăduse drumul la televizor, unde se transmitea marele miting destinat a demonstra solidaritatea cu conducătorul şi partidul său (am schimbat topica într-o cunoscută formulă, pentru a o face să corespundă cu realitatea). Şi asemenea adunări intraseră în obicei, constituind corolarul dovezilor pentru „unitatea de monolit în jurul partidului, al secretarului său general“. De mult am uitat dacă ştiam sau nu de cea cu pricina, însă – din cele spuse până aici – cred că e uşor de bănuit că nu aş fi deschis televizorul pentru ea; în situaţia dată, era firesc să mă reped să-l închid. Chiar atunci, însă, a apărut un prieten din vecini, care ne-a spus: „Deschideţi televizorul, căci s-ar putea să fie ceva interesant!“.

L-am ascultat, deşi eram sceptic. Începutul discursului înclina să arate că avusesem dreptate: arhicunoscute agramatisme, urmate de ovaţii, aplauze şi scandări pornite în proporţie covârşitoare din difuzoare. Totuşi, parcă acum manifestările laudative veneau chiar numai din iinstalaţiile de sunet – spre deosebire de adunările la care fusesem obligat să iau parte. (Mă puneam mai în spate, ca să nu se observe că nu strig. De acolo, eram eu cel care putea să remarce frecvente încercări – mai mult sau mai puţin încununate de succes – ale câte unuia de a da tonul. Cert este că tot difuzoarele constituiau baza.)

Curând, însă, a venit o nouă premieră pentru mine, şi mai euforizantă decât manifestaţia timişorenilor din ziua precedentă: momentul în care Ceauşescu a fost confruntat cu huiduieli – reacţie la spusele sale pe care nu cred că şi-ar fi imaginat-o. (Am profunda credinţă că acea cuvântare şi tot ce a însoţit-o sunt fixate în conştiinţa multora, fie şi prin prezentările ulterioare. De aceea mă voi rezuma la a face comentarii asupra părţilor pe care le consider memorabile.)

Nu speram să apuc să-l văd – şi încă în direct – huiduit pe cel aclamat îndelung atâţia ani, deci e lesne de înţeles ce fericire m-a inundat, chiar dacă îmi dădeam seama că aceste manifestări făţişe de ostilitate nu au pe loc beneficiul concret pe care îl aşteptam, fără alternativă sau nuanţe: răsturnarea celui căruia îi erau adresate. Rămâne totuşi, fără ca timpul să o afecteze, impresia copleşitoare pe care mi-au produs-o glasurile (predominant feminine) din faţa mulţimii, care îşi exprimau atât de tare adversitatea încât acopereau difuzoarele. De aceea am început cu acest episod, sărind – cred – peste ordinea cronologică. Probabil (dar nu-mi amintesc exact, ca să fiu sincer) că au venit după celebrele – prin frecventa menţionare – promisiuni de creştere a veniturilor.

Aparent nu ar mai fi nimic de spus în legătură cu acei 100 sau 200 de lei în plus, la cât au fost pomeniţi – inclusiv în băşcălie (ceea ce nu cred că era cazul, dar e simptomatic pentru români şi contribuie semnificativ la imaginea şi traiul nostru) sau ca termen de comparaţie pentru promisiunile din ultima campanie electorală. Mă mir însă că (după ştiinţa mea, cel puţin) nu s-a dat atenţie semnificaţiei de profunzime a acelei hotărâri de a spori veniturile: era pentru prima dată când Ceauşescu acorda facilităţi pentru întreaga populaţie într-o conjunctură jenantă pentru regim. (De altfel, cu asemenea situaţii practic nu se întâlnise; mişcarea din Valea Jiului şi cea de la Braşov fuseseră stăvilite rapid.) Era un indiciu clar că se simţea încolţit. Aşa îmi explic această încercare de mituire (să-i spun pe nume), deşi e greu de crezut (chiar şi la el) că nu îşi dădea seama că depăşise limita la care mai putea aştepta un minim de simpatie sau aderenţă. Oricum nu aveai ce face cu banii în plus, în condiţiile în care nu se găsea nimic de cumpărat.

Era normal ca şi cei din Piaţa Palatului să gândească la fel, aşa că ţipetele şi huiduielile creşteau în amploare, iar difuzoarele o luau în sens invers. Atunci am avut pentru întâia oară senzaţia că a intervenit o lucrătură în revolta populară: cineva trebuie să-i fi stârnit pe cei din primele rânduri, care dăduseră tonul pentru ceilalţi. Totodată, reducerea intensităţii în instalaţiile de sunet pe măsură ce strigătele deveneau tot mai puternice arăta că responsabilii cu atmosfera reacţionau exact invers decât ar fi fost de aşteptat. Astfel, puteai uşor presupune că apropiaţii îşi sabotau liderul. Aceasta era însă nimic faţă de ideea de a reuni – cu asemenea mers al evenimentelor în ţară – mii de oameni în plin centrul Bucureştiului. Precis i-o sugerase cineva din anturaj[16]; cu tot delirul său de grandoare, cred că nu-şi mai făcea iluzia că e iubit şi urmat de poporul pe care îl chinuia. Am fost – şi rămân – foarte surprins de cum s-a putut lăsa Ceauşescu manipulat în asemenea hal; avea multe defecte, dar prost de la natură nu era.

Să revin însă la cele concrete. Satisfacţia pe care mi-au produs-o ţipetele şi huiduielile a fost desăvârşită văzând mutra năucă a celui ce dominase până la acea oră masele atunci când aceste vociferări au atins pragul la care îl împiedicau să vorbească. Televiziunea l-a arătat doar câteva clipe, înainte ca regizorul să-şi ia seama, însă a fost suficient – întocmai ca şi cu „ţel mai suprem“.

Iniţial a încercat să stăpânească aceste reacţii total inedite pentru el, prin opoziţia radicală fată de atâtea altele dinainte. Când l-am auzit cu „Staţi la locurile voastre!“, m-a încercat din nou furia. I-am şi spus soţiei:

— Ăsta nu ştie să vorbească decât cu „tu“ şi voi“, dar în curând o să-i stea vorbele-n gât!

Aşa s-a şi întâmplat, deci iarăşi m-a umplut o bucurie năvalnică, fie ea şi răutăcioasă. Cel care fusese venerat mulţi ani la congrese şi plenare îşi arăta pe faţă neputinţa; zăpăceala îl amuţise. Căuta ajutor în jur, dar cei din comitetul central erau la fel de paralizaţi de umire (şi consternare, probabil). O gorilă se învârtea fără rost printre perechea conducătoare şi ceilalţi, trădând aceeaşi incapacitate de a face faţă situaţiei. Într-un tărziu (e firesc să mi se fi părut aşa, deşi acum îmi dau seama că poate niciun minut nu trecuse) a intervenit Elena, despre care gândeam că e firesc să-şi păstreze sângele rece, neavând nimic omenesc în ea; tot degeaba, însă.

În acel moment am plecat, ca să ajung la întâlnirea cu fostul coleg. Îmi era destul cât văzusem, deci singura problemă pe care mi-o mai puneam era cum şi unde vor pleca masele de oameni din piaţă. Nu îmi făceam iluzia că se vor repezi asupra Palatului şi clădirii comitetului central, ca să răstoarne dictatura chiar atunci. Speram, însă, că nu vor putea fi risipiţi uşor, şi de-abia aşteptam să vină ora la care posturile de radio să comunice ce s-a mai întâmplat.

Cunoscutul meu se interesase deja de dosar, şi tot ce mi-a putut spune a fost că, pe când să se ocupe cineva de el, au început evenimentele de la Timişoara. Era, aşadar, de înţeles că fuseseră lăsate la o parte chestiunile minore. M-a încurajat cum a ştiut mai bine:

— Vino după Crăciun, să se termine balamucul ăsta, şi atunci rezolvăm.

„Să dea Dumnezeu să nu se termine cum vreţi voi!“ – am gândit pe loc, chiar dacă ştiam că o schimbare la conducere (de regim nu-mi puneam problema) ar fi pus serios în pericol acea posibilitate să-mi văd împlinit visul de a fi din nou acasă, dar şi de a preda. Îmi ziceam şi că această schimbare nu poate fi decât în bine, deci mi se va oferi şansa să mă văd cadru didactic pe meritele mele. (Viitorul avea să arate cât de amar mă înşelasem. Ca mai mereu în viaţă am avut ghinion: desigur că nu s-a mai ales nimic de acel dosar de intrare, iar cei care, în aceleaşi condiţii, apucaseră să se angajeze nu au mai fost clintiţi de pe locuri.)

Parcasem în faţa Bibliotecii Universităţii – cel mai convenabil loc apropiat de Casa de Cultură a Studenţilor, unde avusesem întâlnirea. Nu am observat nimic deosebit când m-am suit din nou în maşină, după cum nici pe drum nu observasem; traficul slab era uşor explicabil prin infimele raţii de benzină. Prin urmare, binişor mai târziu am aflat că ratasem de puţin şansa de a deveni erou. (E un termen pe care îl folosesc privitor la toţi manifestanţii de atunci. Improbabil este însă că m-aş fi alăturat lor, cum mă ştiu.) Cei care cunosc Clujul îşi dau seama unde voiam să bat cu cele de mai sus: Piaţa Păcii (actualmente Lucian Blaga), în care se găsesc cele două edificii, este foarte aproape de Piaţa Libertăţii (căreia nu ştiu de ce i-au schimbat numele pe care în sfârşit îl merita, botezând-o Piaţa Unirii), unde a avut loc cea mai evocată represiune din oraşul meu, avându-l în faţă – în toate sensurile – pe Călin Nemeş.

Din considerente de fluenţă a naraţiunii, dependentă de ordonarea amintirilor, voi detalia mai încolo acele evenimente. Nu în balanţă numai că am aflat suficient despre ele abia după ce s-a schimbat starea de lucruri; mult mai important mi se pare să îl readuc în prim-planul memoriei pe eroul principal al manifestaţiei. Martirajul său prin sinucidere a fost una din cele mai tragice consecinţe ale menţinerii comuniştilor la putere. Alături de Călin Nemeş, mă simt dator să îi evoc pe Lucian Matiş şi Mihai Ţiclete – de care eram şi sunt ataşat în mod special, chiar dacă nu i-am cunoscut personal.

Revenind la după-masa de 21 decembrie 1989, mi s-a părut extrem de ciudat că la A.C.R. e pustiu, deşi nici 3 nu era. M-am resemnat şi am venit acasă, cu speranţa că maşina va funcţiona şi în condiţii de solicitare intensă; oricum era vorba doar de o verificare de rutină.

Curând am aflat că prietena care trebuia să ne viziteze a contramandat toul, deoarece transportul în comun dinspre gară (zona în care stă) fusese blocat. Veneau către centru coloanele de muncitori de la Combinatul de Utilaj Greu (mai cunoscut după iniţiale – C.U.G.), cea mai mare unitate industrială din Cluj. Trebuie să fi trecut chiar pe sub geamurile celei ce ne telefona, şi care s-a întors din drum (încercase să o ia pe jos) auzind că s-a deschis focul. M-am mirat şi mai tare că nu-mi dădusem seama de nimic în drumul la atelier, care tot în preajma gării se află. E drept că mersesem pe o stradă paralelă cu Horea (pe care circulau troleibuzele şi unde fuseseră opriţi manifestanţii, la podul peste Someş). În plus, trecusem cu vreo oră înainte de marele marş.

Devenea tot mai oportună ideea tatălui meu de a strânge într-o geantă diplomat lucrurile de preţ (Alături de bani şi bijuterii am pus câteva pachete de ţigări). Situaţia se complica peste tot în ţară. Chiar şi în orăşelul Cugir era agitaţie mare. Sediul miliţiei fusese ars până în temelii, după cum am aflat din telefonul soacrei mele. De obicei intra în panică uşor, deci cred că a fost o uşurare pentru ea să aibă dovada că noi – în primul rând cel mic – suntem cât de bine se putea.

Împrejurările duceau cu gândul şi la provizii, mai ales dacă am fi fost forţaţi să rămânem pe loc. Mai mult femeile aveau iniţiativa în acest sens; când soţia s-a pregătit să pornească la magazinul din colţ, mi-am amintit pe loc cum adunaseră de toate mama şi bunica mea, când cu invadarea Cehoslovaciei. Deosebirea esenţială era că în 1968 putuseră să umple cămara cu zahăr, făină şi altele, iar la sfârşitul lui 1989 nu mai găseai decât macaroane. Şi acelea erau bune la o adică, aşa că soţia a capacitat-o pe vecina de vizavi. Abia după ce au plecat am văzut că stă un TAB la colţul blocului. E lesne de înţeles ce emoţii am avut până le-am văzut înapoi.

Doar în 2003, citindu-i consoartei fragmentul din cartea mea care evocă această întâmplare (nu putea fi lăsată la o parte, evident), am aflat că nici nu remarcaseră acel vehicul militar. Aşa am avut încă o dovadă că în acele zile am trăit o dramă propriu-zisă: elementele tragice s-au împletit cu cele comice. Fiind la atâta timp după evenimente, mi-am putut permite un zâmbet, zicându-mi că aşa-s femeile. Să fi ştiut pe moment, însă, că nu dă atenţie unui TAB, aş fi reacţionat foarte vehement – de aşteptat, în asemenea circumstanţe.

Aveam să asist în acea seară la încă un episod căruia i s-ar putea găsi o latură amuzantă – şi soţia chiar a făcut-o, spre deosebire netă de mine. Era cam 9 seara când am auzit, dinspre Piaţa Cipariu (la vreo 200 de metri către centru), strigătul „Trăiască Doina Cornea!“, la care s-a răspuns cu răpăieli de armă automată. (Locuinţa cunoscutei opozante nu era departe de piaţă, deci mi-am zis că erau câţiva care intenţionau să o elibereze de sub supravegherea milţienilor, care – numai din ce ştiam eu – îi stăteau la poartă de un an şi ceva.) Cam în acelaşi timp, când am aruncat o privire spre maşină, pe altă latură a apartamentului, am văzut pe cineva bătând netulburat covoare. I-am mărturisit celei de lângă mine ce tare mă şochează asta, iar ea mi-a replicat, cu ironie uşor perceptibilă: „Ce vrei, dragă, e Crăciunul!“. Fără discuţie că eram în pragul lui, dar mă înfiora cât de indiferenţi pot fi românii la semenii lor; cum să-ţi vezi de sărbători, când în jurul tău sunt atâţia în pericol? O asemenea atitudine îmi alimenta părerea proastă asupra solidarităţii între oamenii de rând, deci rămâneam circumspect cu privire la răsturnarea lui Ceauşescu.

„Bine măcar că mâine e sâmbăta liberă...“ – îmi trecea prin cap în dimineaţa de 22 decembrie 1989, în drum spre serviciu. Speram să am răgaz pentru a-mi aduna gândurile. Aş fi vrut eu să ia pauză şi evenimentele, ca opozanţii să se refacă şi să îşi perfecţioneze organizarea, dar desigur că era o dorinţă chiar absurdă;. Trebuia să mă rezum la ce se încadra în posibil, şi un prim semn bun am văzut în faptul că armata şi miliţia nu patrulau pe stradă. Era de aşteptat şi aşa ceva, din moment ce în Piaţa Victoriei (Avram Iancu, în prezent) se observau clar urmele şenilelor.

Toţi cei din clinică aveam inima încărcată şi gânduri în consecinţă, aşa că nu ne ardea de stat – şi încă degeaba, cum am menţionat. Am plecat spre casele noastre cât de repede am putut. (În jurnalul ce-l ţineam la vremea aceea, din care au apărut fragmente în nunmărul 11-12 / 2004 al revistei „Origini“, notam că se anunţase grevă generală pentru ora 12. Aşa trebuie să fi fost, dar e mult de când am uitat de ea. Cu sau fără această tulburare, tot nu era de pierdut vremea. Datoria primordială a tuturor era să fim alături de familie, ca să putem acţiona de urgenţă dacă ar fi devenit necesar.)

M-am întors pe drumul periferic din ziua precedentă, împreună cu un bun coleg, tot medic în Maramureş pe atunci (şi acasă astăzi), care stă cu căteva blocuri mai sus. Fiul său avea doar 3 luni, deci i-am înţeles starea sufletească, tradusă prin ce mi-a spus la despărţire:

— Ne vedem luni, dacă ne-om mai vedea!

În general detest să anticipez, dar în acest caz nu mă pot abţine să notez că nu ne-am văzut în lunea următoare (care a fost chiar Crăciunul), dar bineînţeles că substratul a fost cu totul opus faţă de temerile lui. Important e că ne întâlnim şi acum cu plăcere, iar data viitoare trebuie să-i amintesc aceste vorbe, pe care le-am socotit demne de a le trece şi în relatarea mai romanţată asupra perioadei fierbinţi a lui 1989.

Până însă să ajungem cu toţii să avem trăiri antagonice faţă de cele de dimineaţă, aveam să mai trecem prin multe. Determinantă pentru schimbarea dispoziţiei a fost singura răsturnare fantastică de situaţie din viaţa mea. Dacă deja nu e destul de lămurit la ce mă refer, spun doar e extrem de uşor de bănuit, mai cu seamă de către cei care aveau capacitatea să conştientizeze ce se întâmpla. Parcă nu mai am răbdare până să redau acea clipă unică, dar trebuie să continui naraţiunea de unde am lăsat-o, cu atât mai mult cu cât secvenţele premergătoare sporesc valoarea afectivă şi impactul unor senzaţii incomparabil de plăcute şi trainice.

Am urcat în casă, însă nu m-am aşezat. Eram curios cum porneşte maşina la rece (termenul se referă exclusiv la motor; majoritatea celor care putem s-o facem ne amintim că erau mai mult de 10 grade afară) şi, pentru baterie, am făcut obişnuitul drum la părinţi – care, de altfel, stau la 10 minute de mers pe jos.

La intrare, am fost imediat poftit în camera mare, cea cu televizorul. (Deşi nu existau restricţii, tatăl meu fiind şi el un mare fumător, îmi era mai lesne să stau de vorbă în bucătărie, ca să nu ezit a aprinde câte ţigări îmi picau bine.) Am înţeles singur că trebuie să mă aşez în linişte, văzând că e buletin de ştiri – cel de la 10, care avea să devină faimos. Repede mi-am dat seama şi de ce era emisiune la acea oră: s-au făcut anunţuri extrem de importante. Le-aş zice şi terifiante, din moment ce auzeam că se instituise starea de necesitate în toată ţara.şi – legat de aceasta – fusese numit un nou ministru al armatei, cu precizarea pe care o reproduc, fiindcă iarăşi e un enunţ de referinţă: „Trădătorul Milea s-a sinucis!“.

E clar că nu aveam de unde să ştim tot ce se întâmpla în Bucureşti pe când se comunicau cele de mai sus, deci pe mama a apucat-o groaza:

— Ăsta o să ne pună la zid pe toţi!

— Fii serioasă! Cum să pună la zid 23 de milioane? – am zis imediat. În principiu, vorbeam cu temei, dar marea problemă – care îmi provoca şi mie reţineri – era dacă în sfârşit majoritatea românilor vor conştientiza că e preferabil să-şi joace viaţa decât să suporte o represiune amară şi un jug mai cumplit decât tot ce trăiseră până atunci.

Văzând cum stă situaţia, iarăşi m-am grăbit acasă. Am fost întâmpinat de soţie cu ideea de a se duce după un brad. Ştia că se găseau câţiva în faţa magazinului de la colţ – mizerabili, e drept, dar unde să pună Moş Crăciun cadourile? Eram departe de a fi încântat de iniţiativa ei, dar nu prea aveam cum să mă opun. Îmi rămânea să sper că se va întoarce repede, şi mi-am luat ceva de citit, aşezându-mă – ca de obicei – lângă radio. L-am pus pe singurul post ce-l puteam suporta până la 6 după-masa (când începea „Europa Liberă“): programul II naţional, care transmitea aproape numai muzică.

Este cunoscută senzaţia în legătură cu trecerea timpului când eşti tensionat, dar chiar că am aşteptat mult după ea. Uitându-mă a nu ştiu câta oară pe geam, am văzut-o apărând foarte zâmbitoare, împreună cu vecinul care ne spusese cu o zi înainte să ţinem televizorul deschis la cuvântarea lui Ceauşescu, precum şi cu soţia lui. Au adus o sticlă de vin, în cinstea faptului că o auziseră pe Doina Cornea, în faţa catedralei ortodoxe din aceeaşi piaţă în care observasem dimineaţa urmele şenilelor. Lumea o aclama (firesc), iar trupele de represiune (includ aici şi pe cele ale miliţiei) doar înconjurau adunarea. Era într-adevăr ceva cu totul remarcabil; pentru prima dată puteam să nădăjduiesc cu temei că soarta lui Ceauşescu e pecetluită.

În redarea celor de mai sus m-am luat iarăşi după ce am scris la vremea respectivă, însă curios este că – în perioada cât îmi elaboram cartea (şi consideram că nu am nevoie să recitesc jurnalul) – aveam convingerea că soţia mi s-a întors după ce aflasem de fuga perechii ce ne terorizase. Aşa a şi rămas în acea lucrare, ca şi în sufletul meu. Aici, însă, adevărul trebuie respectat.

Se vede că fericirea m-a copleşit când am auzit la radio cel mai deosebit anunţ din viaţă, de nu am mai observat pe nimeni în jur. De altfel, copilul se juca liniştit în camera lui. Verificasem frecvent că nu e în pericol să se rănească, deci grija lui nu o mai aveam. Însă, după incontestabilele notiţe, nevastă-mea trebuie să fi fost şi ea în bucătărie; menţionam în caiet că pregătea masa. (Mi-a confirmat că acolo era; am întrebat-o de-abia în timp ce scriam această parte, doar din dorinţa de a nu afecta corectitudinea informaţiei. Iată, deci, încă un element de unicitate pentru mine al momentului imensei schimbări: este singurul din acele zile pe care mi-l amintesc în cu totul altă formă decât s-a derulat în realitate.)

Cert este că am avut şi voi avea mereu în faţa ochilor minţii cum stăteam lângă fereastra bucătăriei, ascultând muzică simfonică şi refuzând să mă mai gândesc la ceva, după ce compusesem în minte o serie de variante pentru evoluţia evenimentelor. (Cum am arătat, deja eram încrezător în înlăturarea lui Ceauşescu, şi doream cu putere ca acest eveniment atât de aşteptat să vină cât mai curând şi fără alte confruntări şi victime.) Ajunsesem într-o stare despre care mai târziu aveam să aflu că în Orient este desemnată ca meditaţie, când muzica s-a oprit brusc, lăsând loc unei voci cunoscute, cu nemuritoarele – pentru mine – cuvinte „Dictatorul a fugit!“. Iniţial nici n-am îndrăznit să cred că e adevărat; îmi ziceam că e prezentarea vreunei piese de teatru (erau şi de acestea pe programul II). Pe de altă parte, însă, mă gândeam că o asemenea replică nu ar fi fost admisă de cenzură. Repede m-a lămurit aceeaşi voce: „Urmăriţi-ne la televizor peste câteva minute!“.

Dintr-un salt am fost în hol, şi i-am dat drumul. Într-adevăr, doar un pic a durat până l-am văzut pe Ion Caramitru (aşa mi-am dat seama că a lui era vocea). Exotic mi-a părut că ţinea, într-un gest de învingător, ridicat braţul drept al un bărbat pe care nu îl cunoşteam, şi a cărui figură şi îmbrăcăminte îmi sugerau un deţinut. Noroc că l-a prezentat imediat, printr-o expresie pe care tot celebră o consider: „Iată-l pe Mircea Dinescu, poetul nostru naţional, eroul neamului!“. Mi-am zis că sunt cam exagerate aceste aprecieri; deşi îl ştiam bine ca dizident (cu domiciliu forţat – deci nu mă înşelasem chiar grosolan) şi mă impresionase cu poezia despre Piaţa Zece Mese. În legătură cu imaginile care mi-au dat inegalabila senzaţie a triumfului, consider imperios necesar să subliniez că nu am auzit o altă expresie, des reluată – mai ales cu rea-voinţă: „Mircea, fă-te că lucrezi!“. E clar de ce oamenii lui Iliescu au pedalat pe răstălmăcirea acelor vorbe, deşi – chiar şi pentru neutri – însemnau doar că telespectatorii ar trebui să vadă că o nouă conducere se preocupă de reorganizarea ţării, iar redactarea unei schiţe de program îi revine cui se pricepe în ale scrisului.

Am abandonat imediat rezervele faţă de elogiile pentru Dinescu; nu se cădea să fiu chiţibuşar, când fericirea dăduse brusc peste mine. Nu ştiu dacă pot accentua îndeajuns ce loc privilegiat are în sufletul meu euforia din acel moment; mai avusesem în viaţă parte de imense bucurii (clipa în care am aflat că marea iubire îmi e împărtăşită sau naşterea copilului – oarecum consecinţă a primei), dar toate au fost culmi ale unor evoluţii cvasi-lineare a evenimentelor. De data aceasta, cum sper că am reuşit să arăt, a fost cu totul şi cu totul altfel.

Se vorbea liber la Televiziunea Română, ceea ce – firesc – includea şi blamarea vehementă a lui Ceuşescu. La aşa ceva de-abia dacă aş fi cutezat să mă gândesc chiar cu două zile în urmă, când se difuzau constantele osanale deşănţate (ca să nu mai spun de afirmarea „unităţii de nezdruncinat“), în acele înfiorătoare adunări de condamnare a timişorenilor.

Încă o dată ajunsesem la starea în care trebuia să-mi limpezesc cugetul, iar succesiunea de imagini mă conturba. Privirea în zare – cum am notat – avea efect exact opus, deci m-am întors la fereastră. În fond, aceeaşi emisiune era şi la radio, adică nu pierdeam nimic. (La curent voiam să mă ţin, bineînţeles) Când să îi dau drumul, fiind încă în picioare, am văzut – în balconul de sus al blocului din dreapta – un bărbat urlând cu toată forţa: „Ceauşescu, p... mă-ti!!!“. Pe loc m-a umflat primul râs sănătos după atâta vreme; mi-am zis că nu exista o despărţire mai potrivită de o perioadă cumplită pentru români (şi variantă mai nimerită la obsedantul „Ceauşescu – P.C.R.!“) decât imprecaţia cea mai la îndemâna tuturor.

Simţeam nevoia ca toţi cei apropiaţi să aibă cunoştinţă de colosalul eveniment. Bine că telefonul era şi el în hol, deci într-o clipă le-am spus părinţilor doar atât: „Deschideţi repede televizorul!“. E clar de ce nu am vorbit în plus; nu mai era teama de ascultare, ci intenţia de a nu îi reţine de la urmărirea unor secvenţe cu totul inedite – inclusiv prin starea ce o induceau. După ce toate s-au mai potolit, au sunat ei – mai precis tata, care dorea să ne aibă alături. Era vorba şi de grija faţă de noi (încă nimic nu ni se părea absolut sigur), dar mai cu seamă de dorinţa de a avea mai mulţi cu care să schimbe impresii, fiind uşor de anticipat că ni se va oferi material bogat pentru comentariu.

Până să ajungem la ei, trebuie să fi mâncat de prânz (doar nevastă-mea îl pregătea), însă nu îmi amintesc decât că i-am vizitat pe vecinii de vizavi, cu satisfacţia că în sfârşit putem discuta pe şleau – şi fusesem în relaţii bune în cei 2 ani de la mutare. Înainte de a ieşi pe uşă, profitând de o pauză în transmisiunea directă, am văzut pe ecran noua denumire a postului – faimoasă ulterior: „Televiziunea Română Liberă“. Fondul muzical era „Rapsodia română", care anunţa „Actualitatea românească“ la „Europa Liberă“. Mi-a provocat uşurare amestecată cu nostalgie, de vreme ce eram aproape convins că acea emisiune – pe care o asociam cu serile din Petrova, ce mai cu seamă iarna păreau nesfârşite – şi-a pierdut obiectul criticii. Convingerea nu îmi putea fi deplină pentru că ştiam doar că soţii Ceauşescu fugiseră cu elicopterul, şi nu aveam să-mi găsesc liniştea până nu mi se dădea certitudinea că sunt capturaţi.

Am avut imens de aşteptat, raportând la percepţiilor de atunci. Voi trata în partea următoare tărăgănarea anunţului arestării, considerând-o una dintre primele mârşăvii ale regimului Iliescu. Deocamdată, dacă vorbeam despre bucăţi muzicale la care vibram (şi aşa rămâne), simt nevoia să reliefez că o impresie şi mai plăcută a făcut asupra mea „Trei culori“, cu textul original. Poate se mai ştie că devenise imn naţional – pe un text pervertit, desigur. Şi mai rău era că se cânta în împrejurări care de care mai banale, inclusiv în careul de dimineaţă din curtea şcolii. Ajunsese – inerent – să facă lehamite. Încercam să mă feresc de aşa ceva, cu ideea constantă că ţara este una, iar conducătorii – cu totul alta (ba chiar noţinui antonimice, s-ar putea spune – şi în prezent). Majoritatea celor din jur, însă, erau ilustrări vii ale acestui dezastru moral şi spiritual – între atâtea altele generate de regimul comunist, în primul rând de ceauşism. Când un popor îşi desconsideră simbolurile naţionale, să se aştepte la un tratament analog din partea altora.

Şi atunci mă gândeam la asta, dar nu am zăbovit, pentru că erau altele care să-mi atragă atenţia. Fiind la vecini, am constatat cu surprindere că un căpitan de infanterie (chiar dacă nu aveau televizor în culori, se vedea că petliţele sunt negre), care s-a şi prezentat ca Mihai Lupoi, dă ordine generalilor, în legătură cu manevrele militare. (Deja se anunţase că armata, ca şi trupele de milţie şi Securitate, „a trecut de partea poporului“ – ca să reiau o altă formulă mult folosită.) Apăruse şi cel care avea să coordoneze emisiunea, dar mai târziu am aflat că îl cheamă Teodor Brateş. Cert este că începuseră să mă plictisească frecventele anunţuri în legătură cu coloanele militare care se deplasau sau cu apa otrăvită, anunţuri aproape invariabil infirmate rapid. De aceea mi-am zis că aveam timp să ajungem la părinţi fără a scăpa mare lucru.

Maşina ne-a făcut şi ea o surpriză – neplăcută. Cu greu a pornit, cu toate că umblasem cu ea (cum am consemnat), şi s-a oprit în mijlocul străzii principale (Pata – azi Bulevardul Nicolae Titulescu, arteră şi pentru TIR-uri). Atâta ne-a fost; mai încolo de acumulator şi bujii nu mă pricepeam, aşa că ne-am rezumat la a o împinge lângă trotuar. Soţia s-a înfuriat, însă eu nu am permis ca acest incident să-mi strice starea de spirit, şi am încercat să-i induc şi ei asta. Fiind îmbrăcat uşor, datorită temperaturii, am luat copilul (zdravăn, de altfel) în spate, ca să urcăm cât mai repede până la ai mei.

Cu toată transa în care mă aflam, nu pot spune că n-am simţit drumul, dar eram încă tânăr (în toamnă făcusem 29 de ani) – ca să nu mai vorbesc că urgent au apărut alte focare dominante. Nu îmi amintesc exact ordinea lor cronologică, aşa că o voi înlocui cu una în care predomină impactul asupra mea.

Îi priveam plin de admiraţie pe cei care aveau autoritatea morală să fie acolo, ca reprezentanţi ai revoluţionarilor (pe ei pot oricând să-i numesc aşa) bucureşteni: Romeo Raicu, Florin Filipoiu şi alţii. Nu ţin minte exact dacă erau de asemenea Dumitru Dincă şi Dan Iosif, care – cum se ştie – au apărut ulterior mai des, însă nu de aceeaşi parte a baricadei, cum fuseseră atunci – la modul propriu. Oricum, mi-am făcut o idee şi despre confruntările din Capitală. Nu insist, fiindcă nu sunt în situaţia să am ceva deosebit de spus.

Biografiile ulterioare ale manifestanţilor pe care i-am văzut în acea zi excepţională sunt şi ele dovezi pentru impostura lui Iliescu, dublată – firesc – de mari eforturi întru înlăturarea martorilor incomozi. (Am convingerea că legitimitatea – după care a umblat atâta şi a tot clamat-o în faţa celor care nu aveau cum să-l contrazică – nu îi va fi acordată de istorie, după cum nu o are nici din partea minţilor lucide.) Dumitru Dincă nu şi-a împlinit încă visul de a vedea comunismul doborât, însă continuă să lupte pentru el şi pe forumuri unde îi pot afla ideile: „Procesul comunismului“ şi „Piaţa Universităţii“. Dan Iosif – singurul care oferea sorginte revoluţionară partidului lui Iliescu, sub diversele sale denumiri – a părăsit politica, din ce ştiu eu. Cât despre ceilalţi, mai apar doar la aniversări; altfel, îşi practică în continuare meseria. Pe doctorul Filipoiu se cuvine să îl considerăm o mândrie a breslei noastre.

Au apărut şi veterani comunişti ostracizaţi de Ceauşescu. Trebuie să mărturisesc că pe unii mi-a făcut plăcere să-i (re)văd. Despre Corneliu Mănescu avusesem o părere bună, cum poate a reieşit mai sus, şi mă bucuram că anii nu lăsaseră urme puternice asupra lui. În concepţia mea – ca şi a altora – era capabil să se numere printre liderii noii Românii, mai ales că era indiscutabilă postura lui de dizident, prin semnarea scrisorii celor şase. Probabil că îşi adusese un serios aport la redactarea ei – ca şi Silviu Brucan, pe care în fine îl vedeam la faţă, după ce auzisem atâta despre criticile pe care le aducea regimului, cu deosebire după revolta de la Braşov. Ştiam şi de relaţiile sale cu sovieticii şi americanii; peste puţin timp aveam să mă pătrund de ideea că acest individ s-a priceput întotdeauna să se orienteze.

Între oamenii de partid cu vechime, i-am acordat o atenţie specială lui Virgiliu Radulian, pe bază sentimentală: făcea legătura cu copilăria mea. Din însemnatul an 1974 îmi mai rămăsese în minte ceva: Organizaţia Pionierilor (din care încă făceam parte) împlinea 25 de ani, cu Radulian în frunte.

Desigur că totul era interesant prin inedit, dar – dacă la comuniştii cu state îndelungate erau previzibile luările de cuvânt – surprinzătoare au fost scuzele pe care le-au cerut întregului popor prezentatorii de la telejurnal, ieşind în faţă cei ce se ocupau cu evenimente interne şi externe considerate mai deosebite sau cu vizitele şi primirile: Petre Popescu şi Cornelius Roşiianu. (Sunt aproape sigur că mai era Paul Şoloc, care avea să revină pe post sub restauraţia P.D.S.R.-istă – ca şi Nicolae Melinescu.) O menţiune specială trebuie să fac pentru George Marinescu – teribil de stânjenit pentru că prezentase ştirile de la ora 10. Din punctul meu de vedere, nu avea de ce să se simtă atât de prost; erau simpli executanţi. Aş dori să văd câţi sunt capabili să-şi rişte pâinea şi libertatea pentru convingeri.

Dacă tot am pomenit ultimul telejurnal ceauşist, nu pot să trec peste faptul că între timp „trădătorul“ devenise „generalul-erou“. Impresia mea este că nu a fost niciuna, nici alta, deci mobilul sinuciderii (dacă a fost) nu-mi este clar. Trebuie reţinute nişte elemente concrete, şi primul e că la întrunirea de referinţă din 17 decembrie nu a refuzat să îşi scoată pe străzile Timişoarei oamenii din subordine, ci doar a precizat că regulamentele militare prevăd să se tragă la picioare – cel puţin pentru început. La câteva zile, s-a aflat printre conducătorii represiunii din Bucureşti. Mai e de adăugat că deja urmărisem imagini înregistrate care demonstrau că masele înconjuraseră clădirea C.C. când s-a dat vestea morţii sale.

Fidel unei cunoscute zicale populare, întărită de un aproape la fel de renumit precept latin („De mortibus nihil nisi bene“), mai spun despre Vasile Milea doar că doresc de mult să îşi găsească odihna veşnică. În privinţa celor vii, însă, am o atitudine cu totul diferită, găsind extrem de important că au posibilitatea de a riposta. Aşadar, mă voi referi la cei care merită judecata măcar a istoriei şi a propriei conştiinţe, peste care – fie că se crede în ea, fie că nu – este justiţia divină.

Aceasta scapă înţelegerii muritorilor de rând, după cum altă zicală sugerează, deci nu putem şti când şi în ce fel Dumnezeu îl va judeca pe cel ale cărui păcate le văd cu atât mai mari cu cât era în fruntea ierarhiei ortodoxe de aici. Deocamdată Teoctist şi-a reluat de multă vreme locul, şi a fost omagiat recent, la 90 de ani. S-a mai uitat abdicarea sa de la misiunea pastorală, prin colaboraţionismul cu Ceauşescu amintit de mine mai sus, şi care îi pune în discuţie chiar credinţa. La amiaza lui 22 decembrie însă, era extrem de proaspătă în mintea tuturor telegrama de adeziune cu masacrul de la Tmişoara. Prin urmare, a fost dat afară din studio fără multă vorbă, când a apărut în mare ţinută ca să îi binecuvânteze pe cei care îl alungaseră pe fostul său stăpân. Probabil că albul imaculat voia să ne indice cum să-i vedem conştiinţa şi reputaţia, dar n-a mers. Aprobam din inimă gestul revoluţionarilor, şocat fiind de tupeul (ca să zic eufemistic) dovedit de patriarh.

Pe moment, şi câtva timp după, am avut senzaţia de firesc, aflând că Teoctist a urmat singura cale ce se cuvenea: a mănăstirii, unde să ceară iertare Domnului şi să aştepte nemărginita Lui milă. Se ştie cum a fost adus înapoi: s-a argumentat că Biserica Ortodoxă nu este o instituţie democratică în sensul valabil pentru societatea civilă, deci nu poate fi încadrată în aceleaşi coordonate. Accept aceasta, însă a-ţi părăsi turma – ba chiar să te alături prigonitorilor ei – e o încălcare a preceptelor Mântuitorului.

Perpetuând o atitudine pe care prefer să nu o calific, fostul şi actualul patriarh a început să ponegrească tot mai intens comunismul. În principiu sunt idei juste (mai cu seamă la un om al Bisericii), dar aceste ieşiri la rampă le-am înregistrat după ultimele alegeri, deci le pun în legătură cu afişarea anticomunismului de către noul preşedinte. M-a consternat şi cu pretenţia de a fi contribuit la planul lui Dumnezeu de a prăbuşi acea orânduire neomenească. Mereu îl voi blama, pe el şi pe toţi cei care dezonorează calitatea de preot, indiferent de rit, chiar dacă observ o revigorată contraofensivă faţă de atitudini de acest fel. Recent am auzit la Radio „Renaşterea“[17] (postul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului) că nu este dat credincioşilor să îi judece pe păstorii lor pentru fapte, după cum spunea însuşi Iisus. Se dădea un citat din Evanghelia de la Luca, omiţându-se voit ce s-a petrecut mai apoi, la tentativa lui Petru de a-i părăsi pe creştinii din Roma. Să mai comentez că primul Papă are un loc de onoare între sfinţi, deşi la această dezertare se adaugă o altă faptă, consemnată în toate Evangheliile? Tot spusele Mântuitorului sunt, dar mult mai cunoscute decât cele de la radio: „...până va cânta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine".

Cu convingerea că mesajul îmi este clar şi cu speranţa că această nouă divagaţie nu diluează expunerea, ajung la cea mai importantă – cum ulterior aveam să constat – apariţie din primele ore de exprimare liberă: a lui Ion Iliescu. (Altul care a luptat din interior contra lui Ceauşescu – tot cam ca Teoctist.) A fost prezentat de către Brateş cu surle şi trâmbiţe: „fiu de revoluţionar, el însuşi revoluţionar“. Citindu-i recent biografia, mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat asta, însă când l-am văzut prima oară nu auzisem de el. Ştia ceva, în schimb, taică-meu: că e cel pe care Gorbaciov îl vede ca reformator al sistemului la noi. Cert este că nu puteam să îi atribui niciun fel de dizidenţă – şi trecuse anul de când ascultam constant posturile străine.

Mi-am dat seama repede că mulţi dintre cei din studio, în frunte cu coordonatorul, erau la curent cu rolul ce i se hărăzise acelui om cu aspect modest, începând cu îmbrăcămintea. Găsesc potrivit termenul „rol“; curând mi-a fost uşor să trag concluzia că reprezentanţii televiziunii au manevrat în aşa fel încât să îl impună publicului pe acest cvasi-necunoscut, netezindu-i drumul.

Iarăşi ciudat mi s-a părut că a vorbit netulburat, la vânzoleala care era în încăpere. Mă întrebam cu ce este mai demn de atenţie decât cei care suferiseră pe străzi directorul Editurii Tehnice – cum s-a recomandat, afirmând şi că revoluţionarii îl aduseseră, plini de simpatie, din Casa Scânteii, aproape forţându-l să plece mai repede de la serviciu. Nu-mi puteam risipi urgent nedumerirea; am lăsat-o temporar în umbră, concentrându-mă la a-l asculta. De la început l-am aprobat, fiind şi eu de părere că socialismul fusese întinat de Ceauşescu.

Aici se impun nişte precizări: întotdeauna am crezut că e posibilă o viaţă decentă pentru toţi, şi continui să-mi doresc o societate care să îi creeze cadrul. Documentele de partid defineau comunismul ca o lume în care ar fi fost satisfăcute aceste idealuri. Era prevăzută egalitatea perfectă între toţi indivizii, iar altă trăsătură fundamentală era redată printr-o cunoscută – atunci – formulă: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. Orizontul şi experienţa de viaţă fiindu-mi limitate, nu conştientizam că o atare societate e pentru îngeri, nu pentru oameni. Acum îmi este clar că va trece mult până va veni vremea (dacă o fi vreodată) când motoarele progresului şi bogăţiei individuale şi comunitare[18] nu vor mai fi concurenţa şi preocuparea pentru proprietatea privată. De altfel, s-au văzut rezultatele acţiunilor lui Gorbaciov, bazate pe încrederea sa în latura pozitivă a sistemului.

Prin urmare, mai e de spus doar atât: bine că nu au apucat să edifice şi socieatatea comunistă cei care au întronat socialismul, cu sensul folosit şi de Iliescu: regimul totalitar aşa-zis de stânga, la care după 1989 s-a aplicat denumirea de comunism. Cu această accepţiune – care nu corespunde cu a mea, dar vreau să evit confuziile – am folosit şi voi mai folosi termenul. (Apare şi mai mare confuzie când unii asimilează comunismul cu ideologia lui Marx, Engels şi Lenin.)

Nu mai e necesar să punctez, poate, că esenţa acestei prime intervenţii a lui Ion Iliescu era previzibilă; cam toţi ne pregăteam pentru un fel de perestroika sau „comunism cu faţă umană“ (într-adevăr, numai faţa era). Îl vedeam însă ca nou lider pe Corneliu Mănescu; am explicat mai sus de ce. Aşa anunţaseră francezii, şi am crezut că motivul este prestigiul său internaţional încă în amintire. Pe când am aflat că de fapt era vorba de o oarecare asemănare cu Sergiu Nicolaescu (prezent şi el de la începutul acestei neuitate transmisiuni), noi – cei din interior – eram deja lămuriţi în privinţa celui care a venit la conducere.

Sincer să fiu, nu mi-aş fi închipuit ca Iliescu să reapară; în orice caz, nu mai mult ca alţii. De aceea am fost surprins – stare care a lăsat repede locul unui soi de resemnare, fiindcă omul era departe de a mă încânta – când el a fost cel care a comunicat că s-a constituit Frontul Salvării Naţionale. Asta deja spunea că se va număra printre noii conducători, şi desigur că nu înţelegeam ce îi dă dreptul să fie acolo. (Nu aveam de unde să ştiu în acel moment că în clădirea C.C. se făcuseră şi se desfăcuseră guverne. Chiar şi foştii prim-miniştri Dăscălescu şi Verdeţ veniseră să-şi ofere serviciile, dar era firesc să fie alungaţi de reprezentanţii manifestanţilor. Şi aceştia, însă, au foat înlăturaţi – de către cei pregătiţi să acapareze puterea şi care mai apoi au încercat să impună ce le lipsea: legitimitatea, furată luptătorilor autentici împotriva lui Ceauşescu, în primul rând.)

Când am putut judeca evenimentele la rece, mi-a devenit clar – şi fără să ştiu ce a fost în culise – că faza revoluţionară s-a încheiat (şi a fost contracarată chiar) o dată cu saltul în prim-plan al lui Iliescu. Pe moment însă, nu a fost atât de evident că şi-a însuşit puterea. Cu abilitatea pe care avea să o dovedească în mod repetat, a cooptat în Consiliul F.S.N. toţi dizidenţii cunoscuţi. Nu aveam obiecţii faţă de Laszlo Tökes (ar fi fost culmea!), Doina Cornea sau Mircea Dinescu, şi nici faţă de autorii scrisorilor de protest de pe poziţii comuniste (pe lângă cei şase, Dan Deşliu – vechi poet tezist – trimisese una în nume propriu). În schimb, despre Ana Blandiana şi astăzi cred că nu a intenţionat nimic subversiv în poezia cu motanul Arpagic, dar nu era să aducă lumină; evident că îi convenea postura. Total nedumerit eram în legătură cu Gelu Voican-Voiculescu, despre chiar nimeni dintre noi nu auzise. Nu cadra nicicum activitatea pe care ne-o împărtăşise (geolog veşnic în cercetare prin munţi) cu ţinuta militară ce o arbora. Nu îmi plăcea nici denumirea noii formaţiuni; mă ducea cu gândul la Frontul Renaşterii Naţionale al lui Carol II. Totuşi, treceam uşor peste amănunte. Capital era că scăpasem de Ceauşescu – şi câţiva ştiau asta mult mai bine decât noi, cei de rând.

După cum just zicea cel care citise acest prim act al noii puteri, „cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă“, prioritatea era asigurarea fără întreruperi a necesităţilor vitale. Probabil că se dăduse cuvânt de ordine, din moment ce rapid s-au format organizaţii F.S.N. până la nivel de comună. Mai aveam naivitatea să cred că fuseseră create de cetăţenii obişnuiţi, şi nu prin metamorfozarea aparatului de partid, învăţat cu o disciplină de fier. (Mă înşelam doar parţial; întocmai ca la nivel central, opozanţii autentici au fost reduşi la tăcere progresiv.) În schimb, îmi devenise limpede că ultimul de pe listă (cum era normal să se treacă, dacă el citea comunicatul) avea să devină primul în ierarhie. Ce nu bănuam era cât sânge şi câtă durere urma să provoace în cadrul manevrelor destinate să îi impună poziţia.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1] În germană, „conducător“ se spune „Führer“.

2] Acesta se formase în 1948, când comuniştii i-au înghiţit pe social-democraţi. Astfel, congresul al VI-lea al P.C. din România a devenit congresul I al P.M.R. Simultan, Uniunea Tineretului Comunist a devenit Uniunea Tineretului Muncitor (U.T.M.). Bineînţeles că la congresul IX U.T.C. şi-a recăpătat denumirea.

3] În organizarea de tip sovietic, funcţia supremă în partid şi cea mai înaltă funcţie executivă (cum era la noi preşedinţia Consiliului de Stat) erau ocupate în general de indivizi diferiţi. Puterea absolută o avea liderul de partid, celălalt fiind de faţadă. Totuşi, Ceauşescu a arătat încă de la început că are tendinţa să înlăture orice posibilitate de a i se afecta sau pune în discuţie supremaţia.

4] Plus că preşedinte avea şi China, ca şi Coreea de Nord. Erau, desigur, liderii de partid aproape zeificaţi: Mao Tze Dun (sau Zedong, în ortografia nouă), respectiv Kim Ir Sen (sau Il Sung).

5] Aici mă inspir şi eu de la Kim Ir Sen. Am întîlnit formularea în franceză, într-un număr al revistei ambasadei Coreei de Nord la Bucureşti: „Kim Il Sung – Grand Leader".

6] Tot pentru tineri sau cei foarte uituci – prin natura lor sau intenţionat: diversele discursuri ale lui Ceauşescu (scrise de alţii, bineînţeles; el – ca şi consoarta – nu era în stare de aşa ceva) fuseseră adunate în colecţia „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvolatate“. Ultimul volum pe care l-am văzut a fost XXIX, şi cred că n-au mai apucat să ajungă la un număr rotund. Sigur este însă că toate erau groase, cu hârtie de lux şi coperţi cartoante.

7] „Boema", de pe strada Iuliu Maniu (fostă 6 Martie) – pentru cei care ştiu Clujul. A fost desfiinţată, în condiţiile de „capitalism original“ pe care le cunoaştem atât de bine.

8] La vremea aceea nu ştiam de faimoasa şedinţă a CPEx (comitetul politic executiv al comitetului central al P.C.R. – poate e necesară precizarea) din după-masa de 17 decembrie. Desigur că voi aminti despre ea – în legătură cu Milea.

9] Îi dau numele ca să-i păstrez memoria. De ani buni nu mai este printre noi; important – şi pentru mine, cu atât mai mult pentru el – mi se pare că era încă sănătos când a căzut Ceauşescu

10] Nu ştiu ce a spus la congresul al IX-lea; încă nu împlinisem 5 ani. Consecinţele acestui congres le-am descris – în mare – mai sus, dar cuvântările de atunci nu am avut curiozitatea să le citesc.

11] În 1977 – când a avut loc o revoltă în Valea Jiului – prim-ministru era deja Ilie Verdeţ. De Dăscălescu am pomenit mai sus.

12] Aş preciza cum se numeşte acum dacă aş şti, dar cred că nici nu mai există, fiind descompusă în „capitalismul“ mioritic. Poate că e mai util să îi dau denumirea dinainte de război: „Malaxa“.

13] În nicio împrejurare nu mi-am ascuns trecutul de membru P.C.R., ba chiar l-am mărturisit. Nu am de ce să mă jenez de această latură a biografiei; dimpotrivă, sinceritatea mi-a fost apreciată mai ales de către vechi anticomunişti din exil..Mulţi am încercat şi această cale pentru a nu ajunge şi mai rău, şi nu cred că se poate spune că eram nişte privilegiaţi, când partidul avea aprope 4 milioane de membri. Conştiinţa îmi este împăcată (v. şi ce urmează în text). Pe de altă parte, ştind cum erau acele vremuri, privesc cu rezervă pe cei care se bat cu pumnul în piept că n-au fost membri de partid. Voi reveni mai încolo, dar în cadrul textului, dată fiind importanţa ce o acord chestiunii.

14] Institutul de Medicină şi Farmacie. După 1989 a devenit U.M.F. Calitatea de universitate ce şi-a atribuit-o, când în esenţă nu s-a schimbat nimic (ba chiar e mai rău, din unele puncte de vedere), e un alt exemplu de formă fără fond. Sunt aprecieri ale celor din interior, între care nu mă aflu nici acum; ce a fost atunci, voi reda mai jos.

15] Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România. Dacă am ajuns la iniţiale, cred că se potriveşte să menţionez că o accepţiune pentru P.C.R.era „pile – cunoştinţe – relaţii“. Din păcate, se vede că acestea nu ţin de comunism.

16] Parcă se vorbea de Gogu Rădulescu, dar nu introduc în text afirmaţii pe care nu sunt sigur.

17] Aici trebuia să-mi ia un interviu în legătură cu cartea d-na Flavia Teoc-Bochiş, şefa departamentuilui cultural. Mă prezentase Gabriel Stănescu, într-o convorbire radiodifuzată cu ea. În aceeaşi emisiune am spus şi eu câteva cuvinte introductive. Asta a fost acum vreo 6 luni, adică în decembrie 2004. Probabil că nu mă va mai chema niciodată; între timp a parcurs exemplarul ce i l-am dat cu dedicaţie şi a văzut cum m-am referit la Corneanu şi la Teoctist.

18] Mă feresc de termenul „colective“; am primit destul observaţii pentru el – ca încă o dovadă a urmelor lăsate de comunism chiar şi la cei cu orizont.

PARTEA A II-A: 22 DECEMBRIE 1989 – 13 IUNIE 1990

Pe când terminam prima parte, se comemorau 15 ani de la marea mineriadă. Mi-aş face probleme că sunt întârziat şi pe această dimensiune dacă aş fi intenţionat o simplă cronică; sare în ochi că mă aflu departe chiar şi de evocarea acelei pete negre în istoria contemporană a României, darmite de publicare. Am argumentat însă de ce văd lipsită de sens o redare seacă a evenimentelor, şi e momentul să adaug că de-acum încolo latura obiectiv-istorică va fi tot mai eclipsată de trăiri, interpretări şi legături cu prezentul. De altfel, ar fi stupid să reiau ce poate fi găsit în lucrările axate pe prima jumătate a lui 1990 sau în colecţiile ziarelor. Predominanţa subiectivului în această a doua secţiune se va vădi mai cu seamă privitor la cele petrecute după procesul soţilor Ceauşescu. Până acolo, însă, au fost destule întâmplări – mai mult sau mai puţin trăite şi de alţii – care îmi vor fi întotdeauna vii în minte.

Reluarea firului povestirii îmi dă ocazia să sprijin afirmaţiile din finalul primei părţi. Următorul episod despre care cred că se detaşează în acea după-amiază – pe de-a întregul memorabilă – a lui 22 decembrie este primul miting sub auspiciile noii puteri. Deoarece, cum am accentuat, doar gândurile şi sentimentele frumoase îşi găseau loc atunci în mine, nu mi s-a părut altfel decât extrem de ciudat şi ilogic ce am văzut.

Probabil că e de bănuit la ce mă refer: se ţineau cuvântări din balconul C.C., deci în partea opusă celei din care vorbise Ceauşescu (ceea ce abia acum îmi pare sugestiv). Vorbitorii se aflau în plină lumină a reflectoarelor; căci afară se întunecase. Simultan, aveau loc în fundal (unde, evident, nu funcţiona iluminatul stradal) schimburi de focuri. Bizar apărea că soldaţii – care, cum am spus, fraternizaseră cu opozanţii lui Ceauşescu – erau dirijaţi de doi actori: Ion Caramitru şi Sergiu Nicolaescu. Chiar am comentat că al doilea se crede în vreunul din filmele regizate de-a lungul anilor.[19]

Una peste alta, nu avea niciun sens ce se întâmpla. Judecând logic, trupele regulate puteau să tragă numai asupra celor încă fideli celui fugit. Pe aceştia din urmă televiziunea îi prezentase deja ca militari de elită, specializaţi în diversiune şi terorism. (Fuseseră menţionaţi în legătură cu otrăvirea surselor de apă, dacă nu mă-nşel.) Dată fiind pregătirea lor, ar fi trebuit să vizeze în primul rând noii conducători, mai ales dacă se expuneau ca în acele momente. Pe de altă parte, combaterea unor asemenea militari era de aşteptat să fie coordonată de cei în domeniu (generalii Guşe şi Vlad – din fruntea armatei, respectiv a trupelor de Securitate), mai ales că anunţaseră că s-au pus în subordinea noilor structuri. Situaţia părea prea gravă ca să o asimilezi cu o secvenţă cinematografică. Şi totuşi...

Cum am mai punctat, nu-mi trecea prin cap pe loc că eram cu toţii traşi pe sfoară. Cu totul altfel stătea însă situaţia în toamna lui 1990, când am ajuns pentru prima oară în Bucureşti după căderea lui Ceauşescu: mă lămurisem de ceva vreme în privinţa urmaşului (în mai multe sensuri). Totuşi, în fundul sufletului refuzam să accept că îşi bătuse joc în aşa hal de entuziasmul nostru, deci mi-am zis că trebuie să văd eu însumi – singurul criteriu pe care, începând de la Crăciunul lui 1989, îl iau ca absolut – cum s-a tras în Piaţa Palatului. S-a confirmat adevărul crud: toate clădirile din zonă erau ciuruite de gloanţe, mai puţin sediul C.C. – devenit al Senatului; nu fusese atins nici din greşeală. De Biblioteca Universităţii ce să mai spun? A lovi cu tunul într-un lăcaş de cultură este tipic pentru un bolşevic de cea mai joasă speţă. Totodată însă, era singura parte a acelui miting care avea ceva inteligibil în ea: făceai imediat legătura cu perioada moscovită a celui devenit între timp preşedinte ales democratic.

Ştiu că pentru majoritatea e obositor să urmărească o frecventă schimbare de planuri, aşa că mă voi strădui să îmi inhib această tendinţă. Pe de altă parte, sunt convins că mi-am comunicat dorinţa de a mă transpune în acele zile, şi pentru a evita să fac pe deşteptul şi cinicul. Cu acestea în minte, despre terorişti nu voi spune decât că erau toate motivele să credem că sunt activi, de vreme ce încă aveau pentru cine să lupte. Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră văzuţi în câteva maşini, continuându-şi fuga. Mă miram că atâtea forţe – militare şi de voluntari – nu pot opri o Dacie căreia i se dăduseră traseul şi numărul, însă puneam asta pe seama haosului din ţară. Aveam prea mari emoţii şi prea multă bună-credinţă ca să îmi dea prin minte că de fapt se întîmplase ce era firesc: cei doi fuseseră capturaţi. Exista, însă, interesul să nu se facă public finalul indubitabil al regimului precedent; nu s-ar mai fi justificat confruntările armate şi menţinerea tensiunii. Manipularea nu a fost, totuşi, perfectă; chiar şi eu am simţit că e ceva dubios când s-a anunţat – mai spre seară – că în Timişoara se trage din nou. Nu avea cine să o facă; doar se ştia că armata trecuse de partea oamenilor încă sub guvernarea ceauşistă (de cel puţin două zile), iar trupe speciale nu fuseseră deplasate acolo.

Fiind tensionat în legătură cu „odiosul dictator şi sinistra lui soţie“ (ca să folosesc o formulă care a făcut atâta vogă încât multă vreme s-a mai zis „odiosul şi sinistra“), nu mă încălzea arestarea lui Nicuşor. Ar fi putut determina sporirea durităţii teroriştilor, despre care presupuneam că mai era cine să le dea ordine. Ştiam că Elena Ceauşescu e o adevărată fiară, iar acum era la ananghie copilul ei preferat. Având aceste rezerve, nu am fost atent la secvenţa cu intrarea în studio a celui căruia îi ziceam „beizadeaua“, pe motiv că maică-sa (sunt convins) îl impusese urmaş. Ca prim pas (şi indiciu clar, totodată) fusese adus în fruntea U.T.C. (Că temporar se afla în fruntea judeţului Sibiu nu era relevant; prea făcuse multe ca să nu primească un avertisment.)

Chiar atunci reveneam în cameră, şi am văzut doar o busculadă. Aşadar, celebra scenă cu scuipatul în obraz mi-a scăpat, dar nu e nicio pagubă. Aflând de ea, mi s-a vădit încă o dată din ce stofă sunt croiţi cei care s-au vărât în faţă sub toate regimurile. În primul rând, e abject să scuipi pe cineva imobilizat. Apoi, sunt încredinţat că, înainte cu câteva săptămâni sau luni, agresorul ar fi dat orice pentru măcar o înjurătură din partea celui pe care ajunsese să-l batjocorească. În plus, a făcut-o teatral. De aceea cu atât mai mult nu îi dau numele; măcar aici să nu aibă parte de evidenţierea pe care şi-a dorit-o.

Mai am multe de spus despre cameleonism şi ostentaţie. Le va veni vremea când voi discuta despre referirile la membrii P.C.R., pe care – normal – le-am resimţit. Acum, însă, ar fi paradoxal până la stupid să acord spaţiu considerabil unui episod pe care nu l-am văzut. Mi-ar declanşa senzaţia că e în dauna celor la care am asistat – cu atenţie permanent trează şi exacerbată uneori de stările psihice pe care mi le induceau.

Redarea unei zile cum puţine au fost în întreaga noastră istorie implică, vrând-nevrând, frecvente ocazii de a despica firul principal, cu descoperirea ulterioară de noi conexiuni. Aceasta ar duce însă la hăţişuri din care cu greu se mai poate ieşi, iar eu nu aş vrea să eşuez în a împărtăşi ce m-a impresionat cu deosebire. De aceea, voi trece repede peste aspectele ce denotau manipularea. Despre reluarea focului la Timişoara am vorbit deja, şi notabil ar mai fi episodul cu teroristul de la Sibiu, episod care s-a dovedit în cele din urmă foarte încurcat. Clar îmi este doar că trebuia să se întâmple ceva în judeţul lui Nicu Ceauşescu.

Cel mai bun mod de a mă cantona pe esenţial în continuare este să scot în evidenţă proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, readucând-o astfel pe locul unde o aşezam când a fost citită (de către Ion Iliescu, bineînţeles). Nu doresc să o redau în amănunt; nici n-aş putea, din memorie. Comentarii, însă, simt nevoia să fac – mai ales că văd în ea două părţi distincte.

Promisiunea de a asigura necesităţile de alimente, electricitate, căldură şi benzină nu mă impresiona, ci doar mă făcea să revăd în ce hal ajunsesem. În nicio ţară din blocul sovietic nu se punea problema lipsurilor de acest gen, după cum văzusem la faţa locului. Cât priveşte liberalizarea avorturilor, se revenea la ce interzisese Ceauşescu. Prin urmare, îmi părea pe mai departe că se pregăteşte un comunism cât de cât suportabil, şi nimic mai mult. De altfel, ţin minte că toată după-masa se folosise apelativul „tovarăşe“, în primul rând pentru Iliescu, Bârlădeanu şi alţi veterani ai partidului.

Repede a venit însă marea surpriză: angajamentul de a organiza alegeri libere, deci sistem pluripartit. La capitolul electoral aveam rezerve; nu prea îmi imaginam ca, până în primăvară, să se pună pe picioare partide în stare să rivalizeze cu unicul existent. Trebuie să adaug că nici nu mă găndeam la partidul liberal sau ţărănist; eram convins că dispăruseră în 1947 – cu membri cu tot, bineînţeles. Într-un cuvânt, mi se părea remarcabil că există intenţia de a pune bazele unei democraţii autentice, dar aveam reţinerea că prea vrem să egalăm dintr-o dată ţări precum Cehoslovacia, care se rupsese de comunism având cu totul alt nivel – nu numai de trai. Oricum, o dată cu anunţarea alegerilor, a dispărut termenul „tovarăş“.[20]

Ce e cu adevărat important se poate reda în puţine cuvinte, aşa că nu am de ce să mai brodez pe seama acestui document. Ar fi de prisos să adaug ce simţeam în perspectiva unei vieţi normale, pe care avusesem puţin timp să o cunosc direct (doar două săptămâni stătusem în Germania Federală şi în Austria). Despre iluziile ce mi le făceam voi vorbi şi mai încolo; deocamdată vreau să reliefez – apropo şi de începutul acestui alineat – cât de neplăcut m-a impresionat analiza ca pentru idioţi a textului proclamaţiei, cu care ne-a mâncat timpul Ioan Grigorescu.

Trec (precum am făcut-o când a apărut) peste faptul că fusese un privilegiat al regimului Ceauşescu – impresie pe care nu o putea şterge întreruperea episoadelor din „Spectacolul lumii“. Cărţile lui continuau să se găsească, şi una din ele dovedea că se pliază la orientarea de sus. La scurt timp după ce căzuse şahul Iranului, iar liderul de aici trecuse de la afişarea unei mari prietenii la condamnarea „esplotatorului“, Grigorescu se repezise să sublinieze că mânerele cu care se trăgea apa la W.C. în palatul din Teheran erau din aur masiv. Mi-am amintit asta pe măsură ce răsucea în toate felurile fiecare cuvânt din proclamaţie.

Până să arăt cum sila a evoluat spre furie, mai este o secvenţă pe care nu o pot trece cu vederea: pe la miezul nopţii, când s-a anunţat naşterea ziarului „Tineretul liber“ (din „Scânteia tineretului“ – oficiosul U.T.C.), cei ce contribuiseră la primul număr (pare-mi-se că era şi Caramitru printre ei) au vorbit despre „scriitorul evreu german Heinrich Heine. Imediat m-a dus gândul la legionari, pe care în acel moment (şi nu avea cum să fie altfel) îi consideram extremişti. E clar ce părere aveam despre ei, fiind sătul de ceilalţi – aşa-zişi de stânga. (Tot timpul voi accentua pe „aşa-zişi“, fiindcă pretind că am idee despre orientările de stânga şi dreapta. De aceea văd spectrul politic ca pe un cerc: extremele se alătură. Cât despre legionari, m-am lămurit singur ce a însemnat să nu am surse pertinente de informare.) Revenind la acest gen de referire la Heine[21] (prieten cu Marx, de altfel – cum se ştie), ulterior mi-am dat seama că a fost unul din primele semne pentru intenţia lui Iliescu de a compromite capitalismul. Inconştient sau nu, cei de la „Tineretul liber“ i-au făcut jocul, prin deschiderea drumului pentru conexiuni ideatice centrate pe racilele democraţiei.

Nu sunt sigur dacă tot în acele ore au apărut veterani care au comunicat refacerea Partidului Naţional Ţărănesc, al cărui nume l-au completat cu orientarea, adaptându-se la contemporaneitate. Evident că a fost pentru mine o surpriză uriaşă, care a estompat – firesc – impactul reapariţiei Partidului Naţional Liberal. De asemenea nu îmi mai amintesc dacă imediat partidele istorice au prezentat intenţia lor de „restitutio in integrum“[22], care a fost o imensă gafă politică. Era şi total nefondată această pretenţie; nu pentru ei se sacrificaseră tinerii. Singurul rezultat ce l-au obţinut a fost să-i dea apă la moară (şi avantaj electoral) lui Iliescu: gogoriţa cu moşierii era uşor să prindă, mai ales la cei care trecuseră prin acea epocă, nici ea idilică.

Prea puţin timp de reflecţie am avut, deoarece a intervenit partea cea mai înfricoşătoare pentru mine din acea săptămână, care şi-aşa a fost cum a fost. Pe la 1 şi jumătate (asta ţin minte ca azi) a apărut Brateş cu o figură disperată, făcând apel la populaţie să vină în număr mare pentru a apăra Radioul şi Televiziunea, atacate de terorişti. Aproape imediat s-a întrerupt emisiunea, şi eram îngrozit că visul frumos se va termina. Am şi acum senzaţia că a fost o veşnicie cât am stat în faţa televizorului negru, cu idei care de care mai sinistre încolţindu-mi în cap. Mă vedeam în stare să mă sinucid dacă revine Ceauşescu, fiindcă oricum nu s-ar mai fi pus problema să pot avea grijă de familie: viitor pentru noi nu mai era.

Stăteam împreună cu tatăl meu (cele două femei adormiseră; iar de la copil nu era de aşteptat să fie pătruns de evenimente), fără să ne vină să scoatem vreo vorbă. În schimb, în întunericul camerei se vedea tot mai intens fumul ţigărilor. Când – în fine – am avut iarăşi emisiune, bucuria mi-a fost estompată de reluarea comentariilor lui Ioan Grigorescu. În timp ce noi nu cunoşteam soarta audio-vizualului (şi a ţării, implicit), el continua pe tonul netulburat dinainte. Spumegam când vedeam cât e de calm, dar în câteva zile mi-am dat seama de ce: ştia că totul e o manevră a lui Iliescu, menită a demonstra că a avut aderenţă populară în înlăturarea definitivă a fostei guvernări. La faza revoluţionară nu participase, şi nici dizident nu fusese, deci trebuia măcar aşa să dobândească legitimitatea (care era normal să-l obsedeze, deşi doar o mică parte din populaţie a pus această problemă).

Apelurile la oameni se făceau pentru toată ţara. În jur de 3 noaptea am vrut şi eu să plec la punctul de adunare de la primărie, dar taică-meu – pasionat de militărie şi cunoscător în domeniu, cu toate că nu e de meserie – a obiectat că ar fi inutil, însă foarte riscant: ce să faci cu mâinile goale împotriva unora înarmaţi? E la mintea cocoşului că şi cei din noua conducere îşi dădeau seama de asta, dar aveau nevoie de spectacol, chiar dacă acesta punea în pericol viaţa multor nevinovaţi. De fapt, generalul Guşe se împotrivise scoaterii civililor în stradă; nu făceau altceva decât să încurce operaţiunile care ar fi fost necesare cu adevărat. Posibilităţi de ripostă zdrobitoare existau; am auzit eu însumi. Curând după reluarea emisiunii la televizor, s-au tras focuri de armă dinspre vest, şi s-a răspuns cu tunul – de la Floreşti. Ştiam exact asta, fiindcă acolo făcusem armata, în cea mai mare parte.

Cred că tot în acea noapte plină s-a lansat pentru prima oară ideea ca membrii de partid să stea la o parte şi să se pocăiască. În orice caz, am citit aşa ceva curând, în ziarul judeţean. Deşi mă deranja că aş întâmpina piedici în a mă implica în naşterea unei Românii cu totul noi, mi-am zis că e firesc să existe rezerve – şi chiar adversitate – faţă de tot ce ţinea de partidul comunist, deci trebuie să am decenţa de a rămâne la locul meu. Totuşi, nu era tocmai justificată această reacţie ostilă; covârşitoarea majoritate a celor aproape 4 milioane de membri suportaserăm privaţiunile impuse românilor obişnuiţi – cum eram şi noi, de altfel. Atâta doar, că înscrierea în partid îţi dădea şansa de a obţine promovări pe linie profesională care altfel nu ar fi fost posibile. Aş vrea să se deducă logic, de către cei care nu au ce să-şi amintească de acum aproape 20 de ani, că îţi trebuia un anumit nivel pentru a fi acceptat; persoanele mai în vârstă vor admite asta, chiar numai în sinea lor. Prin urmare, aproape toţi cei ce se bat cu pumnii în piept că nu au fost membri P.C.R. s-ar cuveni să fie mai prudenţi: nu au ajuns pentru că nu au fost chemaţi. Se pot număra pe degete oamenii care au avut demnitatea şi curajul să refuze oferta de intrare sau – mai mult – să îşi depună carnetul de partid (ceea ce semnifica renunţarea la calitatea de membru), în semn de protest.

Ulterior (şi prea tărziu) m-am lămurit că trebuiau să se dea la o parte membrii de rând ai P.C.R. Cei obişnuiţi să dea din gură, pe fondul lipsei altor convingeri decât propria parvenire, au ieşit repede din nou în faţă, fără cea mai mică jenă. (Vorba unei prietene a mele: „Ceauşescu numai le-a pus blidul cu smântână în faţă, nu i-a şi luat de ceafă ca să le înfunde botul în el“.) Fenomenul este admirabil surprins de Ileana Vulpescu în „Arta compromisului“, ca şi pasivitatea celor din jur la aceste manifestări. Această lipsă de reacţie, adăugată la reţinerea intelectualilor de bun-simţ, nu a făcut decât să dea apă la moară impostorilor. Astfel s-a intrat într-un cerc vicios, la care încă suntem martori şi care reprezintă una din cauzele cu pondere ale dezastrului – moral, în primul rând – din care nu se ştie când şi dacă vom ieşi.

Întorcându-mă la dimineaţa de 23 decembrie 1989, trebuie să spun că am început-o cu o nouă limpezire a gândurilor la geamul din bucătărie – de această dată la părinţi, bineînţeles. (Aşa am auzit artileria grea de la Floreşti.) Nu mai era nimic interesant la televizor, şi rămăsesem singurul fără somn, dar mi-am zis că nu are rost să mă culc, fiindcă nu mai era mult până începea emisiunea la „Vocea Americii“.

E uşor de înţeles cu câtă nerăbdare o aşteptam, dar şi ce dezamăgit am fost că îşi menţine tonul detaşat. Nici măcar comentariile de după ştiri nu au denotat satisfacţie sau entuziasm, ceea ce m-a afectat cu atât mai mult cu cât toată după-amiaza şi seara precedentă auzisem cum se revarsă simpatia lumii către poporul şi ţara noastră, a căror imagine se schimbase total.

După ce s-a crăpat de ziuă şi s-au trezit toţi, era momentul să ne ducem acasă. Abia aşteptam, din motive ce nu mai trebuie detaliate. Aşa se face că nu am mai protestat la ideea de a fi aduşi cu maşina, deşi nu era cazul; chiar bine mi-ar fi prins o gură de aer.

Desigur că nici nu am intrat cu totul, şi am dat drumul la televizor. Până să mă spăl şi să mă bărbieresc (elemente esenţiale pentru a-mi reduce din disconfortul dat de noaptea albă), am aflat de masacrul de la Otopeni. Încă pe moment mi-am dat seama că e ceva în neregulă: cum să trimiţi elevi de şcoală militară când în dispută este un obiectiv de asemenea importanţă? Ulterior, chiar cu slabele mele cunoştinţe în domeniul militar, am ajuns la convingerea că a fost o altă tragedie dirijată de Iliescu. Sper că părinţii victimelor de atunci nu au renunţat la proces, care trebuie să se adauge la altele legate de aşa-zisa revoluţie, ca şi la cel al mineriadei din iunie 1990. E posibil ca, având în vedere cum merge justiţia la noi, inspiratorul acestor episoade sângeroase să nu fie condamnat până termin eu lucrarea de faţă. Nu m-ar încălzi teribil; o mărturie în plus sau în minus contra lui Iliescu nu prea contează, pentru că vinovăţia lui este mai mult decât evidentă. În legătură cu ce a fost la Otopeni, la fel stă Victor Atanasie Stănculescu, pe care îl consider asociat la asasinatul colectiv.

Până acum nu am pomenit de el, deoarece – pe lângă că întâmplarea cu piciorul în ghips este arhicunoscută – nu am considerat că prezintă relevanţă pentru naraţiune. Nu conta cine era ministrul armatei în acele ore (de aceea nu mai ştiu dacă deja fusese numit Nicolae Militaru), din moment ce toate operaţiunile trebuia să le comande Ştefan Guşe – şeful Marelui Stat Major, menţinut în funcţie după fuga lui Ceauşescu. Din câte îmi amintesc, nu a avut cunoştinţă de ordinele în legătură cu masacrul de la aeroport – care au fost date în aşa fel încât tinerii să se împuşte între ei. Au ştiut cei din umbră când să provoace totul; la lipsa de instruire a soldaţilor se adăuga lumina slabă a zorilor. (Despre precara pregătire a ofiţerilor, datorată predominanţei politicului şi în acest domeniu, nu doresc să vorbesc; iese din cadrul expunerii.)

Trebuie să recunosc că nu am acordat atunci atâta atenţie acestei crime în masă, fiindcă a apărut ceva care m-a şocat profund. Este o secvenţă extrem de importantă în desfăşurarea evenimentelor din decembrie, pe care mereu pomenitul Ion Iliescu a avut motive serioase să o facă uitată – şi i-a reuşit, până recent. În esenţă, după o alarmă de atac aerian dinspre mare, George Marinescu (specializat în comunicate dramatice, se vede) a anunţat că noua conducere a apelat la ambasada Uniunii Sovietice, care a promis ajutor militar imediat.

Cred că nu mai ţineam minte că, în seara precedentă, Iliescu spusese că i-a informat pe ruşi asupra alcătuirii F.S.N. şi a orientării acestuia. Dădusem atenţie acestui fapt doar în măsura în care mă simţeam lezat: ce treabă avea marea putere de la răsărit dacă ne-am eliberat – în sfârşit – de tiranie? Trebuia cumva să le cerem voie? (M-am lămurit eu mai târziu.) Prin urmare, când am auzit de intervenţia sovietică, parcă m-a lovit un baros în cap; dacă preţul pentru a ne scăpa de Ceauşescu era cotropirea străină, preferam să nu îl plătesc. Astfel, viitorul se anunţa absolut sumbru. Cu aceste sentimente, am renunţat la ideea de a mă oferi ca voluntar – în meseria mea, mai ales; nu voiam să ajung în slujba unor trădători de neam şi de ţară. Scârbit de toate, m-am culcat, şi nu am mai ştiut nimic vreo 2 ore.

Oricum n-aş fi aflat chiar atunci că generalul Guşe – şi el pus la curent de televiziune despre acest apel, făcut prin spatele lui, întocmai ca asaltul împotriva aeroportului Otopeni – avertizase că va trage în tot ce mişcă în spaţiul terestru sau aerian al României.[23] (Se zvonea şi despre trupe „de ajutor“ care tocmai intraseră în Moldova.) Asta a fost prea de tot pentru oamenii KGB-ului cocoţaţi pe umerii şi cadavrele minunaţilor tineri. Pe moment n-au avut ce-i face, dar – cum poate se mai ştie – a murit de un cancer osos galopant.

Cu dispoziţia ameliorată de somn şi – mai cu seamă – de faptul că nu se mai punea problema intervenţiei sovietice, m-am orientat spre cele ce mă priveau direct. Pe primul plan era să readucem maşina în parcare; soţia mea era îngrijorată că pe stradă treceau mereu TAB-uri. Am comentat eu că – o dată scăpaţi de ce a fost – o să ne putem permite 10 maşini, dar i-am îndeplinit cerinţa, cu ajutorul prompt al vecinului de vizavi. În anii ce au urmat mi-a repetat de câteva ori (deşi nu era nevoie) că avusese dreptate: următoarea maşină ne-am luat-o în 1999, dintr-o moştenire. O aprob şi când afirmă că la fel de bine a făcut că s-a culcat în noaptea de 22 spre 23 decembrie, deşi recunoaşte că nici ea nu avea de unde şti câtă regie a fost. (Mult mai târziu am afat că releele erau pe Palatul Telefoanelor, deci uşor de scos din funcţie.)

O dată protejată maşina, mi-am putut permite să revin la cele de suflet. Trebuia să împărtăşesc cu cei din Petrova bucuria schimbării. Ataşamentul reciproc cu mulţi dintre ei exista, chiar dacă ştiau că nu aparţinem acelei lumi şi că nu ne vom fixa acolo. Desigur că prima întrebare a fost în legătură cu ferocele activist Hontău, primarul cu care îi pedepsise partidul după revoltă. Cum mă aşteptam, am aflat că de-abia a reuşit să fugă de cei care din nou îşi luaseră topoarele. Mi-a părut rău că nu am fost acolo, închipuindu-mi că i-aş fi putut împiedica pe oameni să-l ameninţe măcar – nu de dragul lui, fireşte (avusesem conflicte serioase), ci ca să-i arăt ce înseamnă adevăratul prestigiu.

Mulţumirea-mi legată de noua stare de lucruri, afectată doar vremelnic de apelul la sovietici, nu putea fi deplină până nu îl ştiam pe Ceauşescu sub control. (Poate că trebuia să mă gândesc că prea liber vorbesc toţi şi prea siguri au lansat proclamaţia ca să se mai teamă de vreo restauraţie, însă – repet – buna-credinţă m-a caracterizat întotdeauna.) Marea şi izbăvitoarea veste a venit pe la 6 după-masa, împreună cu asigurarea că exclusiv trupele fidele poporului dispun de armament greu. Abia atunci am fost convins că tirania este îngropată definitiv. (Voiam să folosesc termenul „regim“, dar acesta supravieţuieşte prin reprezentanţii săi. Sper ca măcar intrarea în Uniunea Europeană să aducă dispariţia definitivă a comunismului – mai mult sau mai puţin făţiş – în această ţară atât de batjocorită.)

Prin amânârea cu o zi a anunţului arestării, cu un scop pe care l-am reliefat deja, Ion Iliescu se face vinovat şi de agresiune psihică asupra propriului (teoretic) popor, dar mai ales de crime în serie. Întreţinând mitul teroriştilor, a făcut posibile tragediile de la Academia Militară şi Otopeni, ca şi terfelirea unor oameni care şi-au servit cu cinste ţara. (Îmi amintesc de marele handbalist Dan Marin, bătut crunt fiindcă unui fitecine i s-a părut că e terorist.) Chiar admiţând că acuzaţiile de mai sus pornesc de la interpretări proprii, deci sunt subiective, inatacabil este binecunoscutul argumentul cifric: după fuga lui Ceauşescu au fost de 10 ori mai multe victime decât din 16 decembrie şi până atunci.

Toate acestea aveau să fie dezvăluite mai apoi, şi ar fi de dorit – până îşi spune cuvântul justiţia – ca Iliescu să aibă un minim de conştiinţă umană, care să iasă la iveală măcar când e singur. Cred că niciodată nu voi putea accentua îndestul – deşi aici am început din prefaţă – cât a întinat măreaţa jertfă a celor ridicaţi pentru o viaţă normală, în frunte cu tinerii.

Am început să fac gesturi de cinstire a memoriei acestor eroi chiar în acea seară. A fost ceva ce s-ar putea eticheta ca teatral, dar era dictat de starea sufletească: îmbrăcat în roşu, galben şi albastru, am luat cina la lumânare – cu dubla semnificaţie de masă festivă şi de neuitare. Am insistat să fiu singur şi am păstrat o linişte perfectă (nu neapărat ca moment de reculegere): nici măcar radioul nu l-am deschis.

A doua zi, în schimb, i-am dat drumul chiar de la începutul programului. De obicei nu pot eu să dorm dimineaţa, d-apoi când mă încearcă emoţii puternice. Având – categoric – perspective roze, nu mă îndoiam că este cel mai frumos Ajun de Crăciun din viaţa mea. Era firesc, deci, să fiu treaz de mult la 5, aşteptând ce va zice radioul – pe unul din canalele televizorului, Îl dusesem în camera copilului, gândindu-mă că în hol ar fi deranjat. (Cum se vede, micul aparat avea avantajele lui.)

Din primele momente mi s-a pus balsam pe suflet: o voce feminină caldă, pe care o mai auzisem la radiojurnal, a atras atenţia că e absolut deosebit pentru noi toţi să se sublinieze pe postul naţional că suntem în Ajunul Crăciunului şi să se difuzeze colinde. Pe măsură ce au trecut anii, am devenit tot mai convins că vorbea Rodica Madoşa – cea alungată de Dragoş Şeuleanu, ca să nu mai fie deranjat Adrian Nătase şi aşa-zisul său partid.

Nu au sens comentarii, mai ales că tema acestei scrieri este cu totul alta decât abuzurile relativ recente, chiar dacă la baza lor stau cele petrecute în perioada pe care o descriu, când România a fost împinsă pe un drum mult diferit faţă de cel la care aveam dreptul să visăm. Cel care a coordonat o atare deturnare mi-a afectat starea sufletească şi în acea zi de sărbătoare.

Ţin minte ca azi cum stăteam în pivniţă cu radioul lângă mine, până am pus pomul în talpă. (Dădusem o sumă frumuşică pe el, dar nu conta; în acel an Moş Crăciun nu putea veni cu orice. Voiam ca şi micul Vlad să perceapă că se întâmpla ceva cu totul remarcabil.) Mi-a atras atenţia un comunicat al Consiliului F.S.N., redactat pe un ton foarte dur – tipic pentru vremurile trecute. Am încercat să-mi atenuez neplăcerea cu ideea că se referă la aşa-zişii terorişti – şi totuşi nu se potrivea cu atmosfera frumoasă la care năzuiam. Îmi imaginam că, o dată cu Ceauşescu, vor dispărea toate pricinile de răutate şi adversitate în răndul romănilor, care se vor uni pentru a recupera decalajul faţă de lumea civilizată. Încă nu găsisem motive ca aceste iluzii să mi se risipească, însă acest comunicat îmi cădea cu atât mai rău cu cât mi se vădea că Iliescu ajunsese în fruntea statului: semna actul în calitate de preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

În cursul după-amiezii mi s-au dus alte iluzii: cele despre ridicarea absolut spontană a concetăţenilor mei. Am aflat că americanii intraseră în Panama – printr-o „ciudată coincidenţă“ – tot în 21 decembrie, ziua când au explodat manifestaţiile ample în toată România. (Repet că Bucureştiul a avut importanţă decisivă.) Abia atunci m-am lămurit de ce îi declanşase lui Ceauşescu o asemenea reacţie întâlnirea din Malta. (S-a brodit mult şi pe faptul că rimează cu Ialta, dar nu mă pierd în banalităţi.)

Părinţii mei, când au venit să vadă bucuria nepotului la sosirea lui Moş Crăciun, au mărturisit că nu ornaseră pom. La nedumerirea mea, au argumentat că ar fi fost deplasat acest simbol al bucuriei, cu atâţia tineri morţi şi mutilaţi. Eram (şi sunt) de altă părere: tocmai că, sărbătorind din plin, am fi dovedit că sacrificiul lor pentru o viaţă mai bună nu a fost zadarnic.

Dacă nu s-ar fi anunţat că ziua de Crăciun este liberă, m-aş fi pornit la serviciu. (Îmi intrase în obişnuinţă că 25 decembrie e zi de lucru – spre deosebire de alte ţări socialiste, ca R.D.G. şi Cehoslovacia. Cu un an înainte profitasem de faptul că a picat duminica; altfel, plecam din Ajun la Petrova – unde trebuia să acopăr dispensarul până la Revelion.) Aş afirma aşadar că, din punct de vedere al conştiinciozităţii, nu prea simt că aparţin poporului meu. Se ştie că împrejurările au favorizat să se tragă chiulul (unde se putea) până prin 8 ianuarie; prefer, însă, mărturisirile de suflet în faţa ironiei. De aceea continui prin a evidenţia că iar am fost formalist: fiind întâia oară în viaţă mea Crăciunul sărbătoare oficială, m-am pornit spre centru în cea mai elegantă ţinută. De cum l-am văzut, evident că am cumpărat primul număr din „Adevărul în libertate“ – noua denumire a ziarului judeţean „Făclia“. Aici am citit referirea la membrii de partid, al cărei efect asupra mea l-am menţionat.

De fapt, de la prima vedere am avut o reacţie negativă la acest ziar. Însăşi denumirea etala ridicolul la care de-abia începuseră să se expună lingăii comunişti puşi în situaţia de a schimba macazul. Până la urmă, oamenii i-au dat numele de azi – mai puţin pompos. Ziceau: „Daţi-mi «Adevărul de Cluj»!“, şi prin asta îl diferenţiau de „«Adevărul» de Bucureşti“ (cum tot ei îl denumeau). Recent, televiziunea mi-a amintit că fostul oficios al P.C.R. apăruse în prima noapte cu titlul „Scânteia poporului“, dar acest amănunt mi se pare infinit mai puţin de luat în seamă decât forţarea unei descendenţe din social-democraţia interbelică.

Uneori, caraghioslâcul schimbării denumirilor era şi mai mare, însă îmi stârnea în special consternare – şi afirm asta pentru că dădea o tentă de penibil dorinţei celor de bună-credinţă de a o rupe definitiv cu negrul trecut apropiat. Astfel, a existat o iniţiativă ca titulatura Dinamo – care evoca miliţienii şi securiştii – să fie înlocuită cu Unirea Tricolor (denumirea încă de la începutul secolului a echipei Oborului, cum aflasem din lecturile despre istoria fotbalului la noi). Repede, însă, s-a revenit, deoarece au reacţionat Ivan Patzaichin şi alţii, declarând că sub numele Dinamo obţinuseră marile lor succese. Aveau şi ei argumente forte: performanţele sportivilor acestui club, chiar dacă la baza lor stăteau şi condiţii preferenţiale de pregătire, îi creaseră o tradiţie solidă. Astfel, trecea oarecum în umbră că gruparea fusese înfiinţată de către regimul impus de sovietici, de la care se preluase şi puţin agreata denumire. (Unii ţinem minte că „Dinamo“, în limbajul comun, putea să însemne şi sediul miliţiei sau al Securităţii.) După cum s-a desfăşurat această poveste, cred că şi aici şi-au băgat coada Iliescu şi politrucii lui; niciun aspect nu este prea mărunt când vrei cu tot dinadinsul să compromiţi democraţia – printre altele, creând haos. În plus, a fost una din primele demonstraţii că nu ne putem desprinde de trecutul comunist. Din păcate, aveau să fie multe altele – cu consecinţe mai extinse (atât în rândul populaţiei, cât şi în timp), pe care va trebui încă să le suportăm.

Seara, eram vizavi când s-a anunţat judecarea şi condamnarea soţilor Ceauşescu – o dată cu promisiunea că în aceeaşi noapte se va difuza caseta. Normal că am rămas de veghe; eram fiert de curios cum mi se împlineşte unul dintre cele mai frumoase – şi mai absurde, la data înfiripării – vise. (A fost, de altfel, singurul materializat cât de cât – în toată existenţa mea.) Cum probabil se mai ştie, am aşteptat în zadar. E uşor de înţeles ce am simţit la această primă batjocură directă din partea regimului Iliescu. Supărarea de la 6 dimineaţa (când, desigur, nu îmi mai permiteam să mă culc) mi-a fost, însă, dată la o parte de o nouă idee de un idealism exagerat (eufemistic spus): să o pornesc chiar atunci spre serviciu, pe un drum mai ocolit, în care să văd magazinele din zonă. Nu ştiu de ce speram să fie deja pline; cert este că am revenit destul de brutal la realitate. (Măcar lumină, nu ca înainte, era pe străzi – pustii la acea oră.)

Singurul efect al acestei nopţi nedormite a fost că am scăpat momentul când Iliescu şi Brucan au pus piciorul în prag. Doina Cornea a fost redusă la tăcere, iar apelul unui tânăr întru continuarea revoluţiei nu a avut – evident – aderenţă. Spera că se vor aduna manifestanţii din săptămâna precedentă în staţia de metrou din Piaţa Universităţii, pentru a-i înlătura pe neo-comunişti, dar aceştia deţineau deja controlul. Nici nu ştiu dacă a venit cineva la întâlnire.

Într-un fel a fost bine că n-am văzut atunci procesul aşteptat cu mult entuziasm; aş fi fost cu atât mai dezamăgit. Din acest motiv – alături de faptul că a fost dezbătut şi reluat excesiv până recent (şi va mai fi) – nu mă voi referi la acea mascaradă decât ca să punctez aspectele ce mi s-au părut demne de aşa ceva.

Pe primul loc stă, desigur, modul în care s-a desfăşurat – de unde şi termenul de „simulacru“, folosit (just) de mai toată lumea. Nu ridicol a fost (deşi românii asta observă mai uşor), ci scârbos, ca avocatul apărării să fie cel mai vehement acuzator. Atunci nu-mi era clar că noii lideri voiau să se scape cât mai repede de cel vechi; credeam că acesta vorbeşte despre „agenturili străine“ în paranoia lui. Mai târziu, când am aflat despre sinuciderea şefului completului de judecată, am început să am nedumeriri. Nu a trecut mult până totul s-a coroborat: i-au eliminat, într-un fel sau altul, pe cei incomozi – inclusiv pe generalul Guşe, a cărui atitudine am trecut-o în revistă.

Toate aceste acţiuni (mă refer şi la cele care au făcut atâtea victime nevinovate) denotă – poate repet – „şcoala“ KGB, cu lipsa oricărui scrupul sau sentiment uman întru atingerea scopurilor. S-a bătut multă monedă pe seama faptului că această sorginte ar fi determinat şi consecinţa aşa-zisului proces: uciderea rapidă şi fără nicio reţinere a cuplului ce ne terorizase. A fost accentuat că un popor profund creştin, cum este al nostru, nu ar cuteza asta de Crăciun. Este una dintre împrejurările în care am un punct de vedere distinct, pe care ţin să-l reliefez. Pe lângă că viaţa de zi cu zi îmi dă temeiuri serioase să mă îndoiesc că majoritatea celor de aici ar fi pătrunşi de învăţăturile lui Iisus, a omorî în zi de mare praznic constituie păcat dacă victima este un seamăn al tău; or, Ceauşeştii erau fiare.

Trecând de la consideraţii la cele văzute şi auzite de toţi cei care au urmărit acest moment (vrând-nevrând) istoric, mărturisesc că mi-a rămas în minte cu pregnanţă secvenţa cu Ceauşescu ieşind din tanc. În sfârşit puteam râde de el fără teama de a mă auzi cineva, mai ales când i-a picat căciula pe ochi. Halal comandant suprem al armatei! Să te mai miri de soldaţi? Mi s-au povestit alte scene hilare (până la un punct), de către martori oculari. Astfel, un militar în termen urmărea eventualii inamici stând sub un felinar aprins, în plină noapte. Altul şi-a lăsat arma în paza gazdelor, când s-a dus la baie.

Revenind la proces, unii nostalgici mai mult sau mai puţin declaraţi au văzut demnitate în pretenţia lui Ceauşescu de a nu da socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Sigur că era parlamentul ţării, dar de ce îşi amintise abia atunci de ea? Nu mai trebuie spus că înainte o nesocotise până într-acolo că membrii ei îl ovaţionau în picioare de câte ori apărea. În plus, preşedintele acestui – teoretic – for legislativ suprem era o persoană cu totul obscură; nici măcar nu semna telegrame cu diverse prilejuri – cum se întâmpla în U.R.S.S., unde omologul său figura după şeful partidului şi primul-ministru.

Zic eu că Elena a fost mai tare, chiar dacă se manifesta structura ei de ţaţă. Poate că el a fost mai puţin agresiv şi din cauza diabetului, de care până atunci nu ştiusem. Semizeul trebuia să fie perfect şi din punct de vedere fizic; de aceea şi citea fără ochelari – chit că discursurile îi erau bătute cu litere enorme, la o maşină de scris specială.

Amintesc doar în treacăt celelalte procese, cu atât mai mult cu cât m-a izbit ce praf în ochi au fost, la eliberarea condamnaţilor. De la început mi-au venit în minte vorbele de la Nürnberg ale lui Goering,: „Învingătorii vor fi totdeauna acuzatori, învinşii – acuzaţi“ (citat aproximativ, cu adausul că avea coeficientul de inteligenţă 140). De la primele secvenţe am renunţat să urmăresc aceste caricaturi ale actelor de justiţie, din dezgust. Nu mi-au arătat decât ce bicisnici avusesem în frunte; de îndată ce puterea trecuse la cei care îi ţineau în boxă, deveniseră – din zbiri – mieluşei. Acest gen de reacţie, ca şi slugărnicia faţă de fostul lider, le dezvăluia o constantă a atitudinii: laşitatea. Din tot acest grup de aşa-zise procese am găsit ceva mai deosebit doar în cel al lui Nicuşor (care s-a comportat cel mai decent – să fim drepţi): a constituit o trambulină foarte „elastică“ (să zic aşa) pentru Paula Iacob. (Detalierea acestei afirmaţii ar depăşi cadrul expunerii; noroc că e destul de clar unde bat.)

De acum încolo se va ilustra ce arătam la începutul acestei părţi: voi include puţine repere calendaristice precise, forţat şi de influenţa depărtării în timp asupra amplorii în memorarea datelor şi întâmplărilor punctuale. Această estompare a cronologiei nu este însă esenţială pentru ce mi-am propus. Important găsesc să evidenţiez aspectele simptomatice pentru trădarea idealurilor celor care au intenţionat o revoluţie, astfel producându-se stagnarea noastră în drumul spre civilizaţie. E foarte trist că vom mai suporta consecinţele acelei deturnări a capitalismului autentic spre ceva caricatural, reflectând viziunea stalinistă asupra societăţii de consum şi organizării democratice în cadrul ei; se vede bine că şi acum ne poticnim la uşa Uniunii Europene, deşi sprijinul (şi interesul) extern este incomparabil cu cel de la sfârşitul anilor '90. Acest neajuns ţine şi de faptul că unele metehne din primele luni de post(?)-comunism se perpetuează. Nu poate fi altfel, din moment ce nici astăzi nu avem oamenii politici pe care ni i-am fi dorit. O caracteristică de bază a lor trebuia să fie absenţa oricărei legături cu aparatul regimului totalitar.

Am avut, la sfârşitul lui 1989, scurt timp iluzia că acest deziderat se împlineşte, auzind de noul prim-ministru. Nu-mi spunea nimic numele Petre Roman, şi mi-a fost simpatic la început, tânăr cum era. (Dacă nu mă-nşel, este născut în 1946, deci avea cu vreo 2 ani mai puţin decât voi împlini eu în curând.) Mi s-au amplificat sentimentele bune faţă de el vădindu-mi-se câte limbi cunoaşte. (Cu italiana am dubii; totuşi – deşi sunt reţinut faţă de ambiţia sa, dată de un orgoliu hipertrofiat, de a arăta că o poate vorbi – mi-a plăcut cum a brodit-o, bazat pe franceză şi spaniolă.) Desigur că a atras mai mult femeile din familie (ca din toată ţara, de altfel), care – cu excepţia soţiei mele (ca norocul!) – îl vedeau şi supradotat. Fără a vrea să dau loc la speculaţii pe seama invidiei pentru renume şi trecerea la femei, simt imperios nevoia să afirm că această impresie de inteligenţă cu totul deosebită era dată mai ales de dibăcia în a se exprima. Departe de mine gândul de a-i nega capacitatea intelectuală – peste medie, indiscutabil. Totuşi (şi ca amănunt anecdotic), trebuie să punctez că la geografie nu era deloc tare; chiţibuşar cum sunt, nu l-am cruţat pentru expresii ca „Extremul Îndepărtat“ sau „fosta Germanie de Est“.

E uşor de înţeles ce lovitură am primit când am aflat că tânărul şef de guvern nu vine chiar din neant. Mi se pare stupid să fac şi eu biografia lui Walter Roman[24], chiar dacă este unul dintre indivizii căruia nu i se pot trece cu vederea faptele nici după moarte. Prefer să vin cu un amănunt, legat tot de fiul său: în 1990 am observat că manualul din care mama mea învăţase socialismul ştiinţific (obligatoriu la profesori pentru obţinerea gradului II) era scris de Walter Roman şi Petre Roman. (Coincidenţa de nume, în cazul celui de-al doilea, era exclusă; se preciza că e asistent la Politehnică.) Trebuia să menţionez asta, fiindcă a fost un aspect trecut – firesc – sub tăcere de „Pedro“, cum am început să-i zic în urma paradei de spaniolă pe care avusese grijă să o facă. Prin urmare, gogoriţa cu o activitate de inginer de aşa natură încât îi adusese stagiul la Toulouse n-a prins la mine, după cum nu avea să nu prindă nici cea cu participarea spontană la revoluţie. Un coleg, care fusese în Bucureşti în acele zile, ştia din sursă sigură că Roman le spunea mereu studenţilor săi cam aşa: „Lăsaţi-mă să trec mai în faţă, căci trebuie să fiu văzut!“. N-or fi fost chiar acestea cuvintele, dar esenţa rămâne.

Descendenţii nu trebuie judecaţi după faptele părinţilor şi nu e drept să plătească pentru ele. Am aplicat acest principiu şi la personajul la care mă refer. Totuşi, în destule momente s-a văzut mediul din care provine. Mai mult decât atât, activitatea sa în perioada pe care o evoc (ca şi mai apoi) îi contrazice pretenţiile de a fi militat din răsputeri pentru o societate modernă. Fac abstracţie de asmuţirea maselor contra partidelor istorice; mă concentrez la domeniul economic, unde s-a erijat adesea într-un curajos promotor al capitalismului, împiedicat de Iliescu şi ai săi mineri să îşi ducă la îndeplinire programul. Ar fi doar atât de comentat: una din primele sale măsuri, prezentată cu surle şi trâmbiţe drept un mare pas spre privatizare, a fost înfiinţarea întreprinderilor cu până la 20 de angajaţi. Imediat ziarele au arătat că R.D.G., în plină economie comunistă, avea unităţi particulare cu până la 100 de oameni. Mai spun că tot Petre Roman a creat regiile autonome, şi cred că nu e necesar şi altceva. Ca imagine de ansamblu (cu valoare şi de concluzie), îmi amintesc cu pregnanţă că regimul trecut lăsase un excedent de 4 miliarde de dolari, iar la încheierea guvernării sale aveam din nou datorii externe. Aşadar, mi se pare de înţeles că l-a atacat cu vehemenţă (dar fără argumente solide) pe Tom Gallagher, autorul acelei juste – încă din titlu („Furtul unei naţiuni“) – analize a societăţii româneşti.[25]

Mai am ce reţine de la sfârşitul lui 1989. Una dintre amintiri se leagă de o după-amiază de pază în clinica de ginecologie unde făceam stagiul. Deşi trecuse o săptămână de la anunţul arestării lui Ceauşescu, caraghioslâcul cu teroriştii nu se terminase. Nici acum nu-mi dau seama ce rost aveam acolo; desigur că nu mi se dăduse armă. Firesc, cam tot timpul mi l-am omorât la televizor. La un moment dat, cunoscutul caricaturist Mihai Stănescu a fost întrebat cam aşa: „Ce veţi face acum, că nu va mai fi nimic de criticat?“. A zâmbit cam enigmatic, şi n-am înţeles de ce; ca mulţi alţii, eram pătruns de valoarea de adevăr a întrebării. Curând, însă, mi-am dat seama (din păcate) că ştia el ce ştia.

Aş mai puncta noaptea de Revelion, petrecută – după ani buni – alături de un grup de apropiaţi, ceea ce s-a încaadrat armonios în acea perioadă frumoasă. Mi-a plăcut că Iliescu şi Roman au decenţa să apară la 9, nu ca şi Ceauşescu. Repede mi-a trecut starea bună: atunci am aflat de la acel coleg cât de organizat fusese totul în Bucureşti, la 22 decembrie.[26]

Şi ca să completez legătura cu 1990, dar şi pentru că am o bună ocazie de a demonstra ce mare influenţă au avut cele întîmplate în primele zile după dictatură, se impune să mă refer la secvenţe care nu mi se pot şterge din memorie – fie din cauză că e vorba de încă o victimă a comunismului (chiar dacă de acum era disimulat), fie pentru că au fost primele afaceri financiare dubioase ale noii orânduiri.

Punând pe primul loc cele ce fac sufletul să vibreze, e de reliefat bucuria cu care am aflat, în ultimele zile din decembrie 1989, că nu a murit Călin Nemeş. Fusese grav rănit, ce-i drept, însă şi-a revenit complet în timp – doar ca să asiste la nesocotirea idealurilor pentru care ieşise cu pieptul gol în faţa soldaţilor. Dupâ câţiva ani de activitate anti-bolşevică (am şi participat la o adunare unde a vorbit, cuvântul fiindu-i dat de Doina Cornea), văzând că zbaterea îi e zadarnică, s-a sinucis. Prin urmare, ce n-a reuşit Ceauşescu, a reuşit Iliescu – ca şi cu altele.

Cât priveşte cele băneşti, cred că multă lume îşi aduce aminte că atunci a luat fiinţă primul fond de solidaritate, denumit „Libertatea“. E clar ce destinaţie avea, dar nu se ştie unde s-a dus suma considerabilă adunată acolo. (Nu îmi amintesc dacă s-a spus vreodată – şi am serioase motive să cred că nu – cât s-a acumulat în total. Am rămas cu datele la aproape 2 miliarde de lei – adică vreo 60 de milioane de dolari, la cursul de atunci.) Cert este că şi acum soţia mea refuză să donăm bani în diversele campanii de ajutorare. (În contul deschis de Mitropolia Banatului pentru victimele inundaţiilor nu m-aş fi gândit nici eu să depun ceva. Poate Corneanu să inspire cea mai mică încredere? – apropo de episodul cu catedrala, singurul prin care îl caracterizez.)

Mai mult decât în legătură cu Fondul „Libertatea“, consideram că am dreptul să ştiu – ca membru de partid (încă nu puteam zice „fost“, şi voi reveni la aceasta) – ce se întâmplă cu banii din cotizaţii. Erau şi aceştia vreo 3 miliarde – şi s-au volatilizat, ca şi banii sindicatelor sau cei din conturile lui Ceauşescu. E puţin probabil să ştiu vreoidată în ale cui buzunare s-au dus; pot doar – uşor – să bănuiesc.

Iniţial preconizam ca în continuare să redau impresiile produse asupra mea de dezvăluirile despre anii sub comunişti pe care nu îi trăisem, ceea ce include dobândirea unei imagini de ansamblu asupra unor personaje cărora le cunoşteam doar faţa ce îmi fusese accesibilă. Scriind alineatul precedent, însă, mi s-a vădit că aş putea la fel de bine să continui o idee din el: cea în legătură cu partidul căruia – nominal – îi aparţineam. În fond, desfiinţarea acestuia prezintă puncte de interferenţă cu neagra perioadă de după război, fie şi pentru motivul că a prilejuit renunţarea la orice menajamente şi nesocotirea totală a democraţiei (chiar cea prevăzută în statut) de către cei care contribuiseră la instaurarea criminalului regim şi care ajunseseră în situaţia de a trebui să-şi salveze pielea şi privilegiile reînnoite. Pe lângă aceasta, pot să rămân legat de cronologie; totul s-a pornit la faimoasa adunare din 12 ianuarie 1990.

Nu am văzut de la început transmisia televizată; nu mai ţin minte ce aveam de făcut (extraprofesional, oricum), dar cert este că deja – la exact două săptămîni după 22 decembrie – urmărirea evenimentelor nu mai reprezenta o prioritate pentru mine, în primul rând din cauză că acţiunile lui Iliescu şi ale clicii sale îmi distruseseră entuziasmul. Cred că nu m-aş fi uitat deloc dacă nu aş fi intrat la vecinii de vizavi, să mai schimbăm o vorbă. Nu prea am avut cu cine, căci ea era foarte îngrijorată că va fi răsturnat Iliescu şi se duce ţara de râpă. Eu – desigur – aveam sentimente şi idei contrare în legătură cu eventualitatea acestei căderi şi cu consecinţele ei, însă nu găseam oportun să mă exprim cu glas tare. Principalul motiv era că nu avea rost să intru în divergenţă cu tot dinadinsul, şi aproape la fel de important era că nu ştiam exact ce se întâmplă. Trebuia să văd eu însumi ca să mă lămureac; deja fuseseră destule împrejurări care să-mi arate că pot să mă încred doar în ce văd şi ce aud.

Ţin minte vag că l-am văzut pe Dumitru Mazilu suit pe tanc (sau o fi fost TAB? – nu cred că e fundamental), alături de Ion Iliescu şi Petre Roman. Lansa mesaje împotriva comuniştilor, pe care imediat mulţimea le-a perceput – just – ca vizând şi pe ceilalţi doi. Deja se ştia că Iliescu nu fusese chiar aşa de mare dizident cum se dădea. (M-am şi mirat – însă pentru puţin timp – cum de a avut tupeul să afirme că a fost persecutat, când a ocupat ani de zile postul de prim-secretar de judeţ – prefect, în termenii de azi.) De asemenea, se cunoştea ascendenţa primului-ministru.

Acuma, nu că Mazilu era un adevărat reprezentat la opoziţiei (doar Ceauşescu îl trimisese la O.N.U.); totuşi, aveam credinţa că existenţa sa de afară îi deschisese ochii. De fapt, dovedise asta – cu scrisoarea în legătură cu drepturile omului pe care o adresase şefului său şi al statului. Auzisem de această scrisoare în 1989, dar am uitat să o menţionez aici, tot din cauză că nu a avut niciun efect – ca şi celelalte. A fost însă destul pentru ca autorul ei să ajungă şi el în Consiliul F.S.N., apoi viceprim-ministru. Nu cred – spre deosebire de mulţi alţii, inclusiv vecinii cu care eram – că în acea seară de 12 ianuarie a ţintit şi mai sus. Mai degrabă (îmi zic şi acum, fiindcă nu m-am îndoit niciodată de buna sa credinţă) era motivat de conştientizarea a ce dezastru reprezenta pentru România perpetuarea la putere a demnitarilor comunişti – chiar cu „faţă umană“ sau cameleonici.

Finalul acelor ore tensionate nu a fost cel dorit de mine. Ion Iliescu nu făcuse degeaba şcoala comunist-bolşevică[27] şi KGB-istă. Cred că a simţit că îi este ameninţată chiar integritatea, nu numai puterea, dar bineînţeles că nu a procedat cum se cuvine pentru un politician dintr-un regim democratic: să-şi asume răspunderea pentru tot ce a comis înainte şi după decembrie 1989, deci să se retragă. În loc de aceasta (sau în completarea atitudinii cu care parvenise înainte), pot spune că a aruncat blamul pe milioane de oameni, mulţi dintre ei oneşti, anunţând scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român. A revenit asupra acestei decizii, o dată scăpat din încurcătură, dar nici până astăzi nu este lămurită din punct de vedere juridic poziţia fostului partid unic: nu a fost desfiinţat oficial şi formal, însă nici nu s-a mai manifestat – de la căderea lui Ceauşescu începând. (Chiar dacă s-o fi revendicat ca urmaşul P.C.R., Partidul Socialist al Muncii nu este relevant – nici pentru o istorie contemporană a României, nici pentru această expunere. Evident că e cu totul altă formaţiune politică, judecând chiar şi după numărul membrilor – de toate categoriile. Dintre activişti au rămas la ei numai aceia mai înguşti la minte – în toate sensurile. Alţii au văzut dincotro bate vântul, şi mulţi au devenit – fără cea mai mică jenă – colegi de partide cu foştii deţinuţi politici.)

E posibil să par sâcâitor şi preţios (sau mai rău: nostalgic şi adversar al orânduirilor de tip occidental) aducând atâta în discuţie fostul partid conducător şi membrii săi. În fond, viaţa merge înainte, şi – mai ales – au fost destule altele care ne-au afectat la modul cât se poate de concret în perioada post-ceauşistă, iar aspectul de care mă leg eu este minor şi de natură pur teoretică. Totuşi, mă gândesc că una din diferenţele între o societate cu adevărat modernă şi a noastră este că se acordă atenţia cuvenită încadrării în limitele unor regulamente. În plus, această volatilizare a P.C.R. reprezintă – cel puţin pentru mine – un element semnificativ în portretul personajului Ion Iliescu. La un moment dat răbufneşte mai mult decât lipsa de educaţie într-un anumit domeniu: respingerea viscerală a unor valori, în urma îndoctrinării.[28] De asemenea, confuzia creată în legătură cu acest subiect i-a folosit – ca multe altele, la care s-au adăugat învrăjbirea şi stimularea conflictelor între diversele categorii sociale – pentru a se consolida la putere.

Corect era – după mine – ca desfiinţarea partidului (la care, evident, foarte puţini s-ar mai fi opus – mai ales după cumplitele dezvăluiri privind perioada 1945 – 1964) să se desfăşoare conform unui cadru prevăzut chiar de statut: hotărârile importante (şi ce putea fi mai important ca aceasta?) să se ia de jos în sus, începând de la organizaţiile de bază Acolo trebuia mai întâi aprobată propunerea de dizolvare; apoi organizaţiile ierarhic superioare (de la comună până la judeţ) ar fi putut convoca un congres extraordinar, care să rezolve definitiv problema. Desigur că era un ansamblu de formalităţi, dar ar fi demonstrat că au pătruns şi comuniştii democraţia şi primatul legii şi regulamentelor. Cum se ştie, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea; de altfel, tot aşa a fost – mai târziu – şi în U.R.S.S. De aici se pot trage uşor două concluzii: s-a vădit şi mai bine şcoala sovietică a lui Iliescu, iar Gorbaciov a arătat şi el că un comunist tot aşa rămâne, indiferent cât ar încerca să se deschidă.

Indiferent dacă s-ar fi respectat procedura statutară sau nu, în alt partid nu m-aş mai fi înscris. Foarte puţin a contat în această decizie că auzeam peste tot că anumite meserii nu ar trebui să se implice în politică; sunt pătruns de jurământul hipocratic, care mă împiedică să-mi aplic diferenţiat cunoştinţele sau să le folosesc ca instrument de şantaj. Pe de altă parte, şi cele amintite mai sus s-au dovedit vorbe goale, ca şi ce s-a spus în legătură cu membrii partidului comunist; nu cred că e necesar să dau exemple de medici înregimentaţi în formaţiuni politice. M-am ţinut, însă, deoparte de aşa ceva din două motive majore, care m-au urmărit ani de zile. Primul era că, ştiind de acum cine sunt Iliescu şi acoliţii lui, nu puteam fi sigur că se respectă drepturile şi libertăţile democratice. Vedeam posibilă oricând o restauraţie comunistă implicând un regim ca în anii '50, şi evident că mă temeam de o detenţie ca atunci. În al doilea rând, am tot visat să plec în străinătate – pe termen mai lung sau definitiv.[29] Chiar în prma variantă, m-aş fi întors cu o stare materială suficientă pentru ca să nu mai afecteze decât sufleteşte ce se întâmplă aici. Din păcate, însă, nu mi s-au ivit şanse. La fel am gândit în legătură cu activitatea în sistem privat – ca întreprinzător sau angajat. După înfrângerea P.S.D. în 2004, împrejurările par mai favorabile, dar încredere deplină voi avea doar când vom fi în Uniunea Europeană. Sunt destui adulatori ai lui Ceauşescu şi printre actualii guvernanţi.

Poate că, la o primă impresie (cu deosebire din partea celor mai tineri, care nu au apucat aproape nimic din regimul totalitar sau nici nu erau născuţi), temerile expuse mai sus frizează ridicolul. Eram însă pătruns – ca supliment la ce îmi fusese dat să trăiesc – de ce aflasem în legătură cu ororile postbelice şi autorii lor. Ambiguitatea reliefată de mine în legătură cu P.C.R. a avut ca urmare şi protejarea celor ce ştiau bine câte au pe conştiinţă. Desigur că n-ar mai fi mers formule de genul celei întâlnite de mine în cartea de istorie a României (citat aproximativ): „S-au comis şi greşeli, dar partidul a găsit în sine forţa de a merge mai departe“ – formulă ilustrativă pentru orientarea lui Ceauşescu. S-ar fi impus o analiză serioasă a activităţii partidului în cauză, ceea ce inerent ducea la procesul comunismului – şi exista riscul ca, o dată făcut acest dezirabil pas, să se ajungă la persoane concrete. Am arătat deja de ce o asemenea eventualitate producea panică unora; am să revin, deşi poate sunt lucruri cunoscute. Culmea este însă că, din datele mele recente, numai Europa aprobă condamnarea în egală măsură a regimurilor totalitare de dreapta şi de stânga. Din revista „Origini“ reiese că americanii sunt reticenţi în legătură cu un proces al comunismului. De unde se preconiza înfiinţarea unui muzeu al ororilor acelui regim egal ca dimensiuni cu cel al holocaustului, s-a ajuns să i se ofere o clădire insignifiantă, iar acum se pare că nu se va mai deschide deloc.

Substratul îmi este clar, ca şi multor altora. Prin urmare, nu are rost să intru în amănunte, deschizând un drum alunecos, mai ales că aş lua-o pe lângă subiect. Prefer să enumăr ce am reţinut cu deosebire din biografiile sprijinitorilor şi profitorilor unui regim care doar teoretic – repet – a fost de stânga. Am obţinut elemente prin care am putut defini uşor caracteristicile celor din această categorie. Metoda a fost (şi este) simplă: te gândeşti la trăsăturile pozitive de caracter şi cauţi antonimele lor. Cele din urmă defineau oamenii de succes în comunism. (Nu întâmplător am folosit un termen din prezent.)

Voi începe cu cel care mi-a marcat cel mai mult viaţa: Nicolae Ceauşescu. Mă gândeam, fără să mă mai pot consterna, ce biografie îşi fabricase – şi el, şi Elena. Acum – cu atâtea experienţe urâte în spate – înclin să nu cred orbeşte chiar tot ce s-a spus despre viaţa lor la începutul lui 1990. (Să nu uităm că i se scria numele cu literă mică – printre altele.) Prin urmare, punctez doar părţile care mi-au trezit interesul; se legau de cei dragi mie, îmi confirmau nişte supoziţii referitoare la cei doi sau ilustrau meşteşugul parvenirii în partid.

Am şi acum un gust amar când pun în paralel biografia lui cât era stăpânul absolut al României cu cea de după aceea. Era cu atât mai neplăcut cu cât această rescriere echivala – poate nu intenţionat sau uşor sesizabil – cu o palmă pe obrazul nostru, al tuturor: să ne lăsăm subjugaţi atâta vreme de un individ de această factură... De la descrierea primilor ani (incluzând descendenţa) începeau dezvăluiri denigratoare (repecutate şi asupra noastră – repet), deci şi opoziţia diametrală cu ce ni se băgase pe gât atâta vreme – şi nu credeam, bineînţeles. Trec peste originea etnică, relevantă doar în măsura în care şi familia lui o făcea de râs, cum – din păcate – e cazul cu majoritatea lor. Sunt primul care să accentuez că ţigani (ca să preiau termenul de care nu se ruşinează Mădălin Voicu, pe care şi pentru asta îl stimez) au fost şi personalităţi care ar trebui să se afle pe soclu pentru noi toţi, cu câtă cinste au făcut acestui pământ. Încep cu distinsul muzician pe care l-am meţionat chiar adineauri, dar îmi zic că şi mai mare a fost tatăl său. Alături de Ion Voicu, eminent violonist a fost Ştefan Ruha – pe care nu pot să-l omit, ca mândrie a oraşului meu. La fel putem vorbi de primul – şi ca talent – Ştefan Bănică (l-am văzut de aproape într-o benzinărie), Sile Dinicu şi alţii – pe care, regret, nu mi-i amintesc pe moment.

Revenind la familia Ceauşescu, nu ca să apar într-o lumină bună voi nota că nu am crezut niciodată că tatăl Andruţă[30] îşi botezase a doua oară Nicolae un fecior din cauza confuziei produse de grijile sporite prin acel al doisprezecelea copil. Poate că a fost bătaia lui Dumnezeu ca numele în duplicat să fie al viitorului lider, dar este cert că văd plauzibilă explicaţia care s-a dat când a fost rescris totul: când i s-a născut ultima odraslă, era prea beat ca să-şi dea seama că mai are un Nicolae.

Referitor la această parte, consider mai important ca orice că, numindu-l „ţiganul“ pe cel ce ne acrea viaţa, bunicul meu matern ştia ce spune (sau bănuia – păcat că nu am aflat niciodată, pentru că nu am întrebat). Oricât aş repeta ce rău îmi pare că n-a apucat să-l vadă mort, tot n-ar fi destul.

Următorul moment îndeobşte reţinut în legătură cu personajul care – vrem sau nu vrem – a marcat istoria României contemporane este intrarea în mişcarea comunistă, ilegală după 1924[31] nu din cauză că ar fi produs fiori regimului, ci pentru trădare de ţară. Susţinând secesiunea Basarabiei, urma ordinele Kominternului (a cărui filială era în fapt acel partid comunist din România), deci – evident – interesele ruse. Am spus şi eu, în anii '80, câteva cuvinte despre trimiterea în afara legii a comuniştilor din România interbelică, în urma activităţii anti-statale. Menţionez aceasta nu ca să mă scot în evidenţă pe mine, ci pe cel care – la congresul IX – înlocuise formula „din România“ în denumirea partidului. A fost printre primele indicii ale unei concepţii asupra istoriei în cadrul căreia nu riscam nimic cu asemenea afirmaţii.

Prin urmare, dacă suntem oneşti, trebuie să-i admitem lui Ceauşescu şi părţi bune – cum nu s-a întâmplat în frenezia de după dispariţia sa. Ar mai fi ceva de acest fel, aflat de mine recent şi legat tot de perioada în care am ajuns cu consideraţiile: nu a aderat la comunişti ca epifenomen al incapacităţii de a-şi face meseria – cum îmi închipuiam (ca mulţi alţii, cred), ştiindu-i pe activiştii de ieri (şi pe aşa-zişii oameni politici de azi). Dimpotrivă, se pare că ar fi ieşit din el un cizmar bun. Probabil, însă, că fugea de lucru (ceea ce nu ete neobişnuit pe aceste meleaguri), şi asta se împletea cu dificultatea de a accepta o organizare în care şansele sale de ascensiune erau minime.

Până să ajung la elementul biografic al lui Ceauşescu care a reprezentat o noutate absolută pentru mine, mai trebuie – ca să abordez tot ce-mi stă în putinţă – să spun câte ceva despre Elena. Nu mi s-au părut extraordinare dezvăluirile despre tinereţea-i excesiv de libertină; ştiam deja că fiul cel mare, Valentin, a fost adus de ea în căsnicie. De asemenea, nu a fost o supriză că făcuse doar vreo cinci clase; tot avea mai multe ca soţul. Mai interesant, dar legat de ea indirect, este că mi-a fost demolat un clişeu în gândire prezent şi la destui alţii. Aflând că viitorul conducător al ţării înjunghiase fără să clipească un oponent, la alegerile din 1946, mi-a devenit clar că nu se adeverea întocmai că Elena era scorpia ce-l împingea la mârşăvii pe care nu le-ar fi conceput şi pus în practică singur. Avea sânge de criminal în el; că l-a mai stârnit şi ea, este altceva. Unora le provoacă înduioşare intensitatea cu care se sprijineau, după cum am observat într-o recentă emisune televizată. Desigur că nu pot împărtăşi un asemenea sentiment, şi decenţa ar trebui să ne împiedice pe toţi de la aşa ceva.

Iată, în sfârşit, ce mi-a produs impresia cea mai puternică. Este episodul care şi în viaţa lui trebuie să fi fost cel mai important: preluarea puterii. Peste ineditul total al celor evocate de Gheorghe Apostol s-a suprapus nota de umor (negru) a urmărilor – pentru noi toţi, din păcate: în esenţă, Ceauşescu le-a tras clapa.

S-ar putea ca succesiunea de întâmplări să fie cunoscută, însă doresc să o amintesc în treacăt, mai ales pe considerentul că zugrăveşte foarte bine un portret al parvenitului român – nu neapărat din perioada comunistă. Începutul îl plasez în anii celui de-al doilea război mondial, când – se zice – Ceauşescu era „fetiţa“ lui Gheorghiu-Dej în lagărul de la Târgu-Jiu. Că situaţia a stat chiar aşa, sau doar i-o fi făcut servicii de lacheu, nu am de unde să ştiu. Cert este că, o dată ajuns în fruntea partidului şi ţării, Dej nu şi-a uitat fostul om la toate, promovându-l în biroul politic, ca secretar. La moartea primului lider comunist al României (1965), cei cu personalitate şi veleităţi – în primul rând Maurer şi Apostol – au făcut în aşa fel încât să-l aducă în frunte pe piticul din toate punctele de vedere (care reuşise să disimuleze până la a părea total şters – inclusiv ca intelect). Îşi închipuiau că astfel lovesc doi iepuri deodată: conduc ţara din umbră şi jugulează luptele pentru putere. Au văzut repede ce amarnic s-au înşelat.

O altă variantă spune că, în calitate de secretar al biroului politic, Ceauşescu avea posibilitatea să invalideze alegerea primului-secretar interimar. Când a luat cunoştinţă de confruntarea ambiţiilor (ca şi cum nu le-ar fi ştiut deja, prin însăşi funcţia sa), implicit prevăzând ce anarhie s-ar instala, s-a înfuriat şi i-a radiat pe toţi din lista pe care reuşise să pună mâna, decizând să preia conducerea până la congresul ce – firesc – avea să fie convocat curând. Evident că varianta lui Apostol este cea plauzibilă.

Mi se pare firesc să continui cu o referire la Iliescu trecerea în revistă a celor ce mi s-au revelat în primele luni de rescriere a istoriei postbelice a României. S-ar putea să pară ciudat că am mai puţin de notat despre conducătorul adus de evenimentele din decembrie '89 (şi încă prezent în viaţa politică – dar cu o tot mai redusă activitate şi pondere, din fericire) decât despre cel înlăturat şi lichidat atunci. Totuşi, nu trebuie uitat că în acest moment voi puncta elemente din trecutul lui Iliescu anterioare ascensiunii la putere. Le consider premise pentru analiza comportării lui ca lider; de care – desigur – voi avea ocazia să mă ocup mai amănunţit în continuare. Pe de altă parte, această discrepanţă în redarea biografiilor traduce, chiar fără să vreau (deşi nimic nu e întâmplător, cred eu) anvergura personalităţilor celor doi fruntaşi comunişti. Mă îndoiesc că Iliescu va lăsa urme ca predecesorul său în istoria şi conştiinţa comună a românilor. Aş vrea să am confirmarea, din perspectiva anilor, însă nu îmi pare posibil. Poate că abia la mijlocul acestui secol se va vedea ponderea lui Ceauşescu comparativ cu a lui Iliescu într-un tratat de istorie a României.

Aş putea rezuma totul despre cel din urmă la o întrebare: ce să spui despre un individ care o reneagă pe cea care l-a adus pe lume? (Am evitat termenul „om“, din cauza semnificaţiei ce i-o atribui.) Multă vreme a fost confuzie în jurul acestui subiect, iar azi nu mai are nicio importanţă dacă m-am lămurit sau nu. Mama adevărată era pentru Ion Iliescu un impediment în ascensiune, cum fusese pentru tatăl său. Exact ca acesta, a trecut-o în uitare fără ezitare sau remuşcări. Dacă sunt aici, trebuie să spun că, precum în cazul lui Petre Roman, nu mă voi lega de ascendenţi, deşi tot tatăl[32] i-a influenţat covârşitor drumul în viaţă. E mai oportun (şi sugestiv, sper) să consemnez unele acţiuni definitorii pentru cel care s-a erijat în conducătorul nostru spre o societate civilizată.

În 1956, cu ocazia manifestărilor de solidaritate a studenţilor cu revolta din Ungaria, Ion Iliescu a contribuit din plin la restaurarea ordinii pumnului în facultăţi, cu arestările conexe. Este, pentru mine, o tragică şi fermă ilustrare a faptului că încă de tânăr era adversarul categoriei din care – nominal – făcea parte: intelectualii. Aşa se face că îl cred inspiratorul celebrei lozinci „Noi muncim, nu gândim!".

Să zicem că atitudinea în contextul mişcării maghiare îi era dictată de teama de a nu se pune el însuşi în pericol, deşi înclin spre părerea că în primul rând e vorba de convingerile comunist-bolşevice – pe care nu şi le-a renegat niciodată şi aveau să mai răbufnească în toată perioada de până azi. Ce se întâmplă, însă, cu dizidenţa anti-ceauşistă – atât de intens clamată? Am amintit că a fost prim-secretar (şi în judeţe ce aveau ca reşedinţă oraşe dintre cele mai mari), dar îmi pare ceva minor pe lângă faptul că a determinat cotitura spre cultul personalităţii cu tentă asiatică (pe care – cum iarăşi am spus – îl contemplase la faţa locului).

La congresul XI, când Constantin Pârvulescu – unul dintre veteranii partidului, care participase şi la pregătirea lui 23 august – îl critica aspru pe Ceauşescu (de pe poziţii comunist-dogmatice, bineînţeles), Ion Iliescu a fost cel care a sărit în picioare şi l-a întrerupt pe vorbitor, aplaudând şi scandând pentru prima dată „Ceauşescu – P.C.R.!“. A reuşit să antreneze întreaga sală, dând semnalul pentru începutul adevăratului dezastru în România.

Ar trebui să mă opresc şi la înfiorătoarele dezvăluiri despre locurile de detenţie comuniste – începând cu faptul că au fost trimişi acolo cei mai buni dintre români şi continuând cu ce au avut de pătimit în acele iaduri. Sunt, însă, aspecte prea cunoscute şi – mai cu seamă – extrem de dureroase. Doresc doar să le desprind pe cele ce spun mult despre mentalitatea acestui popor – determinantă pentru ca aici să fie cel mai îngrozitor comunism. Pare paradoxal că dominaţia regimului impus de cotropitorii de la răsărit (şi străin fiinţei noastre) a fost atât de covârşitoare, în condiţiile în care am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată împotriva lui, dintre toate ţările înglobate în blocul sovietic. Şi totuşi, fenomenul e pe deplin explicabil: eroismul celor puţini a fost minimalizat şi, în cele din urmă, anihilat de colaboraţionismul marii majorităţi a populaţiei, care nu s-a rezumat la a răbda în tăcere. Pentru binele lor şi-au sacrificat convingeriile şi semenii. Analog pot să demontez un alt aparent paradox – şi anume că teroarea sub Ceauşescu a fost considerată mai mare decât înainte de 1964 (anul desfiinţării temniţelor politice); îmi e limpede că el şi cei din jur şi-au dat, însă, seama că pentru români e destul să simtă ameninţarea, mai ales conştienţi fiind că nu pot avea încredere decât eventual în membrii familiei.

Unul dintre cele mai izbitoare exemple de lipsă crasă a oricărui scrupul şi de statuare a interesului propriu ca singură convingere de viaţă este Silviu Brucan. Am arătat că apreciasem intervenţiile sale când cu mişcarea de la Braşov, ca şi contribuţia la scrisoarea celor şase. Abia la începutul lui 1990 – mai devreme nu aveam cum – mi-am dat seama că toate acestea au fost determinate de faptul că ştia care va fi mersul evenimentelor. Aşa făcuse şi în 1945, de pe cu totul alte poziţii: ca redactor-şef la „Scânteia“ terfelea elita de atunci, instigând la lichidarea ei – unde avea să contribuie mai direct soţia lui. Cu toate acestea, este încă pe rol de „guru“, privind de sus pe toţi, în fiecare duminică, la ProTV. Să te mai miri că ne-a făcut "stupid people"? Are toată dreptatea, şi sunt convins că nu i s-au răstălmăcit vorbele, cum a vrut să acrediteze – sub avalanşa protestelor. Din păcate, cealaltă cunoscută afirmaţie din acelaşi context, şi anume că ne trebuie 20 de ani ca să ajungem cu adevărat la democraţie, nu prea are şanse să fie confirmată; au trecut deja aproape 16[33], fără indicii temeinice.

Majoritatea celor prezentate mai sus din biografiile lui Iliescu şi Brucan au fost scoase la lumină treptat – fapt aplicabil şi la alţii. Aşa se face că am mai putut fi consternaţi de anunţul că F.S.N. va participa la alegeri. Categoric că nu era corect, din câteva motive, între care avea pentru mulţi (încă) importanţă unul principial: în proclamaţia din 22 decembrie se consemnase că va conduce ţara până la alegeri, pe care le va organiza. Era normal să deduci că nu se va implica în competiţia electorală, dar am neglijat trăsăturile de personalitate (nu le pot spune de caracter sau morale) ale favorizaţilor comunismului. Imediat Iliescu s-a prevalat de formulare: nu afirmase explicit că formaţiunea creată în primele ore după fuga lui Ceauşescu nu va intra în alegeri.

Deja Frontul nu mai avea alcătuirea iniţială; cei cu convingeri anticomuniste îl părăsiseră. De fapt nu fusese niciodată un adevărat front. Ion Raţiu explicase cam aşa în ce constă această structură: alianţă temporară a grupărilor din întreg spectrul politic în vederea realizării unor obiective naţionale majore. Definise absolut corect, însă nu prea fusese luat în seamă; pe mulţi ne amuza accentul său englezesc, şi ne era greu să acceptăm lecţii de la cineva care stătuse la adăpost în timpul dictaturilor antonesciană şi comunistă. Personal, nu aveam neapărat ideea că „n-a mâncat salam cu soia“, adânc înfiptă în mase (până şi acest salam îl vedeam rareori), ci consideram că ţara trebuie condusă de cei care suferiseră aici, deci aveau autoritatea morală să militeze şi să acţioneze pentru o altfel de viaţă. Acum mă gândesc că nu văzusem destule (ca să nu mai spun de vârsta încă tânără); permanent îmi vin dovezi că avem nevoie de ghidare şi control din partea Europei civilizate. Mi se pare de înţeles, dacă diriguitorii noştri provin – într-un fel sau altul, şi mai mult sau mai puţin direct sau sesizabil – din indivizi care n-au mai lăsat să le scape privilegiile, sfidând şi mai grosolan memoria celor sacrificaţi pentru o adevărată patrie [34]

Şi pe moment am apreciat buna-credinţă a lui Raţiu, cu adausul că – stând atâţia ani în ţara care a creat justiţia modernă şi astfel a deschis drumul spre democraţia de tip occidental – aluneca spre naivitate. Cine se dezvoltă într-o lume normală are nevoie de mult timp pentru a pătrunde realităţile de aici; totuşi ar fi trebuit să se lămurească (sau să fie lămurit) repede ce era cu acest front. Exprima totul concis una din cele mai vehiculate lozinci: „F.S.N. = P.C.R.“. Acesta era adevărul cu privire la activişti, denotat şi de metodele folosite pentru a-şi asigura succesul în alegeri. Numai o minune putea să-l împiedice; încă înainte de a începe campania electorală propriu-zisă îşi asiguraseră avantaj copios, pe căi (nici n-ar trebui să spun) inadmisibile într-un sistem democratic. Având şi sprijinul categoric al televiziunii şi radioului, feseniştii şi-au însuşit fără jenă îmbunătăţirea condiţiilor de trai preconizată în proclamaţie (şi care nu era dificil de îndeplinit), percepţia în conştiinţa comună fiind cea de aşteptat: „Iliescu ne-a dat lumină, căldură, etc.“. În plus, returnaseră aşa-zisele părţi sociale – introduse de Ceauşescu pentru a sprijini întreprinderile falimentare. Eu însumi m-am ales cu o sumă destul de frumoasă, dar – spre deosebire de majoritatea – consideram că adevărata bunăstare nu provine din asemenea tentative de mituire şi nu este pe termen scurt. Era cât se poate de clar că aceşti indivizi trebuiau să dispară pentru ca ţara să aibă un viitor – şi noi, o dată cu ea. La fel de clar văd zi de zi că nu am greşit în acele concepţii.

Cu trecerea anilor mi-au devenit tot mai lămurite substraturile acestei cramponări de putere. Le-am amintit disparat până acum, însă ţin neapărat să fie bine evidenţiate; de aceea le repet grupat. Exista teama de a nu se da loc la procesul comunismului, însă mai stânjenitoare era analiza mişcării din decembrie. Am notat că Iliescu a făcut de 10 ori mai multe victime decât Ceauşescu; este cu atât mai tragic şi mai condamnabil cu cât în celelalte ţări eliberate de comunism nu fuseseră pierderi umane. Se vorbea de un singur mort, la Praga, dar şi acela „înviase", în chip de căpitan KGB.

Cert este că degeaba voia Iliescu să-i convingă şi pe cei care gândeau (puţini, din păcate – ca şi acum), ţinând-o întruna cu ideea că Frontul este emanaţia Revoluţiei. „Băşina Revoluţiei“ – mi-am zis eu, şi îmi permit să trec aici expresia, deşi îndeobşte nu pun pe hârtie termeni din această categorie. În cazul de faţă, însă, găsesc că e la obiect şi în concordanţă cu acţiunile celui care sper să nu fie cruţat de justiţie şi istorie.

Chiar acest anunţ privind participarea la alegeri avea să ducă la următorul eveniment prin care – cred eu – Ion Iliescu a intrat în domeniul penalului, după masacrul din decembrie: prima mineriadă. Incorectitudinea demnitarilor comunişti regrupaţi a stârnit o reacţie vehementă din partea intelectualilor şi a tinerilor, care erau încă departe de a intra în apatie. Partidele istorice s-au erijat în organizatori ai protestului (poate voi reveni asupra nuanţei din această afirmaţie), şi astfel a avut loc un mare miting în Bucureşti, în cadrul căruia a fost afectat Consiliul de Miniştri. (Palatul Victoria e o denumire mai târzie.) Această ultimă parte o am în faţa ochilor doar vag, iar data mi-a amintit-o televiziunea – de aceea nu o trec. Consider mult mai important să-mi subliniez convingerea (bazată şi pe experienţele ulterioare) că tot oamenii lui Iliescu au comis violenţele, ca să existe pretextul că forţele de ordine sunt depăşite.

Astfel, minerii „s-au oferit voluntar“ să ajute la restabilirea liniştii (termen drag celui care i-a tot chemat) ce le era atât de necesară în munca grea, acordând – şi ca foşti opozanţi ai lui Ceauşescu – credit deplin celui care ne scăpase de el. Ca om care preţuieşte truda, am toată admiraţia pentru cei care zilnic îşi riscă viaţa în acele condiţii foarte grele. Cu atât mai tare îmi pare rău (şi) pentru ei că s-au lăsat manevraţi. Nici nu putea fi altfel; cât timp şi dispoziţie aveau ca să se informeze mai pe larg? Se impune să adaug că Miron Cozma (despre care nu ştiu cum a ajuns lider) nu ştia decât vag ce înseamnă mina; era un fel de subinginer, dacă îmi amintesc bine.

Aceşti oameni, mulţi de bună-credinţă, au acţionat cu disciplina şi duritatea deprinse în existenţa cotidiană.. Prin urmare, sunt de condamnat doar parţial – ca fiinţe umane. Marii responsabili pentru atrocităţi sunt cei care îi conduceau; printre ei trebuie menţionat „democratul“ şi „europeanul“ Petre Roman. Poate că sunt şi alţii care nu au uitat ce a făcut atunci, deşi şi-ar dori. A condus trupele de asalt minereşti la sediile partidelor istorice[35] – şi se ştie ce devastări au avut loc. Totodată, însă, a vrut să afişeze alte trăsături de Făt-Frumos, luându-l pe Coposu în TAB-ul său.

Iliescu le arătase tuturor că îşi poate impune dominaţia cum şi când vrea, însă nu putea să instaureze ferm dictatura (şi îl măcina asta – îmi zic), din cauză că avea nevoie de Occident. Nu era momentul să ruineze capitalul de simpatie dobândit de vreo lună. (Destul era că mulţi români îl afectaseră serios; încă îmi amintesc relatări despre soţiile directorilor bătându-se cu femei de serviciu pentru blănurile din ajutoare). De aceea – cred – a făcut acel gest de aparentă largheţe: invitarea la negocieri a liderilor ţărănist şi liberal. De la aceste întrevederi a rămas în memoria comună expresia „sula-n coaste“, ce denota opinia lui Iliescu că el este cel supus la presiuni din partea omului pe care cei ce gândeau îl luau drept model de politician: Corneliu Coposu.. Foarte puţin (sau deloc) cunoscută este însă o dovadă de înalt cinism din aceeaşi întrevedere. Am citit recent – în cartea „Tăinuind cu Petre Ţuţea“, a lui Andrei Iustin Hossu (Ed. Criterion Publishing – 2002) – că liderul ţărănist îi împărtăşise celui numit Socrate al României că fusese întrebat: „Cum să las plăcinta asta din mână?“.

Nici n-a lăsat-o, chiar dacă s-a constituit un nou organ conducător: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. În acesta intrau reprezentanţi ai multor grupări mai mult sau mai puţin politice (şi serioase), dar F.S.N. – care se înregistrase ca partid, neavând încotro – deţinea o proporţie de 2/3. Dacă mai existau naivi care se îndoiau că totul era de faţadă, aveau să se convingă repede.

Acum îmi dau seama că această proporţie avea să se regăsească în parlamentul votat – ceea ce, desigur, nu consider coincidenţă. Fără să intenţionez să încalc ordinea cât de cât cronologică a celor redate aici (dintr-un punct de vedere strict personal – subliniez încă o dată, şi pentru totdeauna; mi se pare plictisitor să inserez permanent auxiliare ca „mă gândesc“, „cred“, etc.), nu mă pot abţine să reliefez deja dezamăgirea ce m-a cuprins la aflarea rezultatului primelor alegeri de după război apreciate ca libere. Cu trecerea anilor, mi-am dat tot mai bine seama că procentul obţinut de forţele anticomuniste se poate să fi fost mai bun decât l-ar fi estimat un observator neutru (presupus corect şi atent).

Urmează să îmi justific afirmaţia, legată de nuanţa termenului „libere“ în caracterizarea alegerilor. E uşor de dedus că nu le-am considerat şi nu le voi considera niciodată cu adevărat libere; ar fi însemnat să se desfăşoare în deplină cunoştinţă de cauză a întregului electorat, ceea ce ar fi presupus absenţa manipulărilor şi o informare corectă.

Evident că aşa ceva nu s-a întâmplat (şi nu avea cum, în condiţiile implicării F.S.N.). Am multe de spus despre acea campanie electorală; în schimb, de fraudele la alegeri nu mă voi lega, pentru că deveniseră fără sens. Înainte de toate, însă, simt nevoia să abordez încă o pată neagră din primăvara lui 1990: evenimentele de la Târgu-Mureş. Mai cu seamă din perspectiva timpului, e imposibil să nu recunoşti în succesiunea acelor evenimente modul iliescian de manevră pentru cramponarea de putere: lupte sângeroase, urmate de erijarea lui în singur chezaş al viitorului naţiunii (în privinţa integrităţii, în această împrejurare).

Cum e cazul cu aproape toate cele trăite în prima parte a lui 1990, nu vreau (şi nici n-aş putea) să redau amănunţit faptele. Rămân peste ani implicaţiile – prezente nu doar atunci: maghiarii au căutat (şi, pe multe laturi, au obţinut) un statut privilegiat faţă de alte minorităţi. Pe de altă parte, propaganda lor (mă refer la întreaga naţiune, în sensul pe care doresc să-l impună) este superioară celei româneşti (aşa cum sunt şi legăturile cu conaţionalii din afara statului). Cel mai bun exemplu este că am aflat târziu chiar şi noi că omul bătut cu sălbăticie era român.

Nu cred că trebuie mult argumentată vina conducerii statului în ce s-a întâmplat. Se putea preîntâmpina totul (în ultimă instanţă exista un corp de armată la Târgu-Mureş), dar a avut interesul să nu o facă. Se poate deduce asta după consecinţe: înfiinţarea S.R.I. (menit de fapt, cum s-a văzut, a fi poliţie politică; era greu de renunţat la vechile metode de sporire a confortului în guvernare) şi fondarea organizaţiei „Vatra Românească“. Nu am aflat imediat cine se ascunde în spatele medicului care semna comunicatele în chip de preşedinte. Ulterior m-am gândit că puteam deduce – din susţinerea făţişă acordată F.S.N. de către această organizaţie, declarată (de aşteptat) apolitică. Cadrele militare nostalgice din umbră (de milţie sau armată – nu e nicio diferenţă) căutau să pună în slujba „tătucului“ Iliescu sentimentele naţionale (şi naţionaliste – pentru cei cu experienţe nefericite[36], mai vechi sau mai noi) ale ardelenilor, în primul rând. Bineînţeles că – prin reciprocitate – erau denigrate grupările şi pesonalităţile cu orientare anticomunistă, dintre care ţărăniştii reafirmau principiile proclamaţiei de la Alba-Iulia.[37] E adevărat că acestea puteau fi interpretate, şi unii minoritari nu ezitau să o facă (în timp ce în România interbelică fusese linişte), dar şi F.S.N. era condus mai ales de vechea gardă dejistă, care trăise cu Regiunea Mureş – Autonoimă Maghiară. Ca să fim drepţi, însă, trebuie să recunoaştem că forţele anti-iliesciene îşi făceau singure deservicii prin discursuri gen Smaranda Enache – care m-a revoltat şi pe mine, oricât de larg în vederi aş fi. Lumea nu uită acţiunile ce se apropie de trădarea de ţară, aşa că am considerat iraţional să fie propusă, chiar peste ani, candidat la primăria Clujului – cu anunţ bilingv, desigur.

Trebuie să-mi înfrânez tendinţa de a face salturi în prezent; altfel povestea următoarelor luni ar ieşi mult diferită de cum vreau să mi-o amintesc şi să o spun. Încă aveam mari iluzii că înfrângerea lui Iliescu şi a clicii sale în alegeri va aduce o cu totul altă existenţă pentru ţară şi locuitorii ei. Deşi – cum am mai menţionat – nu eram la o vârstă la care să consider că nu am viitor (nici acum, la 45 de ani împliniţi, nu-mi dau voie să cred asta), mă gândeam în primul rând ca fiul meu – de 3 ani şi jumătate atunci – să se dezvolte într-o altfel de lume. Cum văd cei care vor, singura lui şansă ar fi ca a noastră pe vremuri: să plece – cine ştie pe cât timp. Ne-am lămurit şi cu guvernările aşa-zise de dreapta, iar presiunea Uniunii Europene (dacă vom intra – ceea ce e discutabil) îşi va face efectul în prea mulţi ani pentru răbdarea noastră. Eşecul lamentabil al guvernării Convenţiei, care se repetă în prezent (la o scară mai redusă, datorită factorilor externi subliniaţi), îşi are şi el rădăcinile în perioada pe care mă străduiesc să o evoc. Atunci s-a realizat infiltrarea partidelor istorice şi a altor grupări de opoziţie. (Nu e prematur termenul din urmă, chiar dacă încă nu exista viaţă parlamentară; îl folosesc în sens mai larg, cu raportare la cei care guvernau şi fuseseră deja etichetaţi ca neo- sau cripto-comunişti.)

Având o perspectivă ameliorată de detaşarea în timp, am văzut tot mai bine o serie de greşeli ale forţelor anticomuniste. Voi începe cu aceste neajunsuri rememorarea perioadei electorale, chiar dacă nu ele sunt cauza principală a pierderii alegerilor. De unele a profitat aparatul de propagandă al lui Iliescu, amplificându-le, iar altele au izvorât din metehne de care românul nu reuşeşte să se dezbare. (Nici ajutat nu este; de politicieni am vorbit şi o voi mai face, iar atitudinea celor consideraţi a face parte din elita intelectuală o cunoaştem: dispreţ faţă de „prostime“, în cel mai bun caz – dacă nu clientelism.) Din păcate pentru sistematizare, viaţa nu este ştiinţă exactă, aşa că nu pot trata separat – cum aş vrea – cele două categorii de erori ale opoziţiei. E de înţeles că au fost multiplu (şi strâns) intricate.

După ştiinţa mea, a fost mai puţin analizat, fiindcă nu era uşor de perceput, un aspect ce mi se pare extrem de important: lipsa comunicării cu masele, ca şi a dorinţei de ridicare a nivelului lor. Am tot sperat în astfel de demersuri, idealist cum sunt. M-am ales, însă, numai cu eticheta de marxist şi cu deziluzii. Tărziu mi-am dat seama că pseudo-politicienii de aici nu nutresc dorinţa de a-şi apropia electoratul, deoarece nu au nevoie de aşa ceva pentru îndeplinirea scopurilor. Puterea şi opoziţia (indiferent de compoziţia lor pe parcursul anilor) s-au înţeles – şi se înţeleg, probabil – foarte bine în a trage profit pe spatele maselor; certurile dintre ele sunt doar de faţadă, ca să distragă atenţia – de obicei când urmează o nouă scădere a nivelului de trai, în paralel (cam totdeauna) cu îmbogăţirea spectaculară a câtorva. Astfel, „democraţia originală“ a lui Iliescu a fost mai concret şi mai la obiect definită de alţii: republică bananieră. (Este încă o dată momentul să-mi pun speranţe în Europa: să nu tolereze o orânduire caracteristică pentru alt continent. Altă speranţă – în context – este să nu fiu asimilat cu personajele lui Caragiale; asta, însă, va hotărî audienţa.)

Cum încă de la început liberalii şi ţărăniştii au venit cu pretenţia de restituire, evident că le-a fost greu (dacă nu chiar imposibil) să câştige simpatia românului obişnuit – infinit mai receptiv la clişeele ce i se serviseră atâţia ani (şi i se serveau în continuare; doar propagandiştii erau aceiaşi). În aceste condiţii, cei din partidele istorice nu au reuşit să explice (şi nici nu au fost lăsaţi – mai ales la ţară, unde aparatul administrativ şi de partid fusese înglobat de F.S.N.) că o redare a fabricilor către foştii proprietari (de moşii nu se punea problema – să fim realişti) ar fi însemnat o gospodărire mai bună a lor, cu sporirea veniturilor celor ce preţuiesc munca şi îşi văd cu conştiinciozitate şi pricepere de ea. Cel puţin aşa vedeam eu lucrurile, având în minte exemplul şi povestirile unor unchi ai mei, care lucraseră la Malaxa. Aveam toate motivele să cred că la fel era situaţia în privinţa lui Mociorniţa sau Auschnitt – marii industriaşi de care auzisem.

Concluzia îmi venea uşor: în condiţii normale, era mai bine să fii angajat la un astfel de patron decât „producător, proprietar şi beneficiar“ – cum se zicea în comunism. Din păcate, această epocă distrusese respectul faţă de muncă şi mândria de a fi un meseriaş bun, aşa că repede s-au făcut observaţii juste, pe care doar le preiau: celor mai mulţi români le-ar fi plăcut să trăiască precum în capitalism, dar să lucreze ca în socialism, şi – legată de prima – lipsa consideraţiei pentru modul cum îţi faci treaba (inclusiv faţă de mijloace). Alături de ele se afla (?) mentalitatea paternalistă – concretizată prin cunoscuta sintagmă „statul să îmi (ne) dea“.

Încă eram în situaţia să cred că această mentalitate se datorează exclusiv ignoranţei, şi speram că totul se va schimba în bine după înfrângerea comuniştilor în alegeri. Mă gândeam şi mai departe: o dată cu instaurarea unei vieţi superioare calitativ, reprezentanţii acelei epoci de coşmar îşi vor pierde o tot mai mare parte din audienţă şi, încet-încet, vor dispărea din scena politică.[38] (Că mulţi ar fi meritat să meargă după gratii, e altă chestiune, şi nu intra în preocupările mele imediate.) Au trebuit să treacă ani până să mă conving că nu se putea edifica atât de repede o societate civilizată la noi. Am tras învăţăminte de la doi autori, care la prima vedere nu au nimic în comun: Pavel Coruţ şi Tom Gallagher. I-am menţionat după ordinea cronologică în care am luat contact cu idei ale lor demne de memorat şi de difuzat. Românul a scos în evidenţă zicale care marchează mentalitatea neamului nostru (dorind şi el să o schimbe – trebuie subliniat): „Să moară şi capra vecinului“, „Dacă umbli cu miere, nu poţi să nu te lingi pe degete“ sau „Dreptatea umblă cu capul spart“.[39] Am avut în minte aceste zicale şi când am vorbit de marile noastre păcate: lipsa de solidaritate şi rivalitatea prost înţeleasă. Le-am menţionat în legătură cu aparentul paradox al rezistenţei anticomuniste, aveam să le întâlnesc şi în primăvara lui 1990, şi e greu să sper că nu mă voi confrunta cu ele până la moarte. Pe de altă parte, din patria justiţiei (şi ţara care, prin reforme, a evitat să fie prinsă în lanţul de revoluţii de la 1848) se observă că aici nu a fost niciodată o societate cu adevărat modernă. Prăpastia dintre cei puţini – cu averi şi privilegii uriaşe – şi cei mulţi şi săraci, împreună cu descon-siderarea primilor faţă de ceilalţi, au existat şi în perioada regală, incluzând idilizata (cel puţin imediat după decembrie '89) societate interbelică. Desigur că oamenii cu o meserie trăiau mai bine şi că au fost excepţii de comportament printre cei din clasa superioară, dar acestea – ca de obicei – întăresc regula. Probabil că Gallagher nu este singurul din Occident cu aceste opinii, şi bine-ar fi ca noi, românii, să pătrundem că racilele evidente şi în prezent nu se datorează doar comunismului, ci şi specificului naţional.

De acesta (în care cuprind şi incapacitatea de a trece peste interesele mărunte, chiar când există obiective serioase) se leagă altă cauză a slăbiciunii marilor partide de opoziţie: luptele din interior. Mai puţin contează în ce grad au fost ele stimulate de oamenii lui Iliescu, pentru că era de aşteptat aşa ceva. Totodată, fac abstracţie (cum am făcut şi atunci, conformându-mă la datele problemei) că aceste partide mi se păreau într-adevăr istorice, adică vetuste. Într-o ţară europeană de la sfârşitul secolului XX trebuiau, desigur, să existe un partid creştin-democrat, unul liberal şi unul social-democrat, dar nu cele trei care îşi arogaseră respectivele doctrine. Aş fi vrut să apară oameni noi, cu o vârstă la care există concepţii în pas cu actualitatea mondială şi care să aibă în minte trecutul doar ca să nu îl repete – şi nu pentru a recupera cele furate de comunişti (dintre care anii de viaţă nici Dumnezeu nu ni-i dă înapoi).

Cât era F.S.N. de social-democrat, în sensul european, e fără sens să dezbatem. Nici despre liberali nu am de spus prea multe. Mă tenta să îi analizez cu raportare la activitatea lor până în prezent, care m-a convins că îi privea just Eminescu – căruia i se pot contesta multe, dar patriotismul nu. Ar fi, însă, categoric în afara subiectului, chiar dacă am accentuat că în acele şase luni îşi au originea cam toate neajusurile de azi. Prin urmare, voi menţiona doar că nu am ştiut niciodată cum a ajuns Radu Câmpeanu în fruntea partidului. A şi fost contestat de membrii familiei Brătianu, însă – în legătură cu el – mi se pare mai deosebit să menţionez o gafă a propagandei F.S.N. A fost prezentat, în „Adevărul“ (care doar numele şi-l schimbase; avea să rămână multă vreme tot „Scânteia“) un angajament al său ca turnător la Securitate. Am observat imediat că îşi afirma fidelitatea faţă de Republica Populară Română, iar documentul era datat 1966. Or, din 1965, o dată cu noua constituţie, ţara primise numele Republica Socialistă România.

Vorbind de opoziţie, în toate sensurile, merită mai mare atenţie ţărăniştii şi pe temeiuri obiective – adăugate la nota subiectivă a scriiturii, care apare la toţi, mai mult sau mai puţin sesizabil sau voit. Pe lângă că de la început au demonstrat atitudine anticomunistă fermă şi fără echivoc, liderul lor a fost încă de atunci personalitatea cea mai remarcabilă dintre contestatarii regimului de după război şi reapariţiei lui într-o formă disimulată – aură pe care Corneliu Coposu o va păstra în şi pentru istorie.[40]

Îmi producea plăcere şi speranţă să citesc „Dreptatea“ – publicaţia mea preferată, alături de „România liberă“. Mă simţeam mai bine când vedeam că există încă oameni lucizi în ţara asta. Voiam să ajungă la conducere, nădăjduind că vor realiza o schimbare radicală. Altfel, cei ca mine – nu prea băgăreţi – erau sortiţi să fie şi pe mai departe defavorizaţi. Încă o dată repet că nu intră în perioada descrisă cât de dureros m-am lămurit – de pe aceeaşi poziţie, de cetăţean de rând – cu guvernarea predominant ţărănistă; în schimb, este potrivit să mărturisesc ce dezamăgit am fost să văd că îmi merge ca înainte.

Oarecum firesc, cei cu posturi în alte judeţe fuseserăm detaşaţi în apropiere de casă, rezolvarea definitivă urmând să o dea secundariatul din toamnă. Mulţumirea că ajunsesem undeva pe graniţa judeţului Cluj mi-a trecut repede. Era absolut ineficient din punct de vedere al practicării profesiei: petreceam mai multe ore pe autobuz decât la serviciu. Curând am aflat că un coleg necăsătorit fusese detaşat la jumătate distanţă. Atunci am început să mă zbat; am făcut-o în primul rând din principiu, şi nu pentru confort, oricât ar părea de bizar (şi chiar dacă nu voi fi crezut, deşi o spun cu sinceritate). Continuam să-mi închipui că se va întrona echitatea aici, şi voiam – cum am în obicei – să îmi ilustrez concepţiile prin conduită. La majoritatea era, însă, cu totul altfel, deci nu m-ar fi băgat nimeni în seamă dacă doar aş fi aşteptat. Uzând de nemuritoarele pile – nu ascund asta – am ajuns în oraş. Speram – iarăşi nu mă prefac; doar în primul rând pentru mine scriu – că e ultima dată când sunt nevoit să procedez aşa.

În condiţiile imaginate de mine, aş fi putut apela la sindicatul medicilor, creat atunci, dar mă decepţionase deja. În loc să se pună bazele unei strategii care să remedieze greşelile trecutului, s-a pierdut vremea cu bătălia pentru anularea secundariatului din 1988. Ştiam că nu fusese tocmai corect, dar viaţa mi-a arătat mai apoi că, în general, cei reuşiţi atunci îşi practică profesia cel puţin onorabil. Despre ceilalţi voi spune doar că atunci s-au erijat în lideri şi că vorbeau vrute şi nevrute, necenzuraţi. În schimb, pe mine m-au făcut să renunţ a spune câteva cuvinte de bun-simţ, întrebându-mă ce am de zis, înainte de a ajunge la microfon. E clar că nu le voi da numele, deşi îi am la fel de proaspăt în faţa ochilor. Trebuie însă să precizez – ca să duc paralela până la capăt – că ori s-au apucat de altceva, ori nu se află tocmai în elită. Nu că eu aş fi o personalitate a lumii medicale (nici n-am insistat în acest sens, însă nu e locul să detaliez), dar continui să dau anestezii la copii – domeniu de care mulţi se feresc.

Şi eu aş fi vrut să nu am de-a face cu cei mici, dată fiind răspunderea, dar am avut parte de ei de când mi-a început cu adevărat cariera. E un truism că nu ne cunoaştem viitorul, aşa că în acel moment aveam un motiv în plus să mă felicit că scăpasem de Petrova – Maramureş; doar nu degeaba mă bucurasem că intrasem la secţia de adulţi a facultăţii de medicină – diferită pe atunci de cea de copii. Speram ca secundariatul să-mi ofere şansa de a face în continuare ce visam.

Până la acesta, însă, mai era – şi gândeam că se impune o altă conjunctură politică pentru ca şi medicina să fie ce ar trebui. De aceea – revin – îmi erau dragi ţărăniştii. E momentul să completez ce am de spus în legătură cu ei, referindu-mă mai pe larg la Corneliu Coposu – a cărui anvergură e perfect definită de supranumele „Seniorul“.

Pentru mine va rămâne în primul rând un martir al închisorilor comuniste şi o mărturie fermă a atrocităţilor dinăuntru. Cred că e greu să existe ceva mai grăitor în această privinţă decât să vezi una lângă alta – cum le-am văzut eu – fotografii ale lui când a intrat în închisoare (cu 112 kilograme, fiind halterofil în tinereţe) şi când a ieşit, cu figura pe care avea să o păstreze tot restul vieţii.

Am notat acestea ca preambul la afirmaţia că activitatea de politician m-a impresionat mult mai puţin. Nu intenţionez blasfemii sau să demolez mituri, plus că mi-am prezentat deja conduita cu privire la cei trecuţi dintre noi[41]; aşadar, las altora comentariile la ce urmează. Îmi e cu atât mai uşor cu cât conexiunile le-am făcut mult după perioada când doar mă nedumerea că relaţiile dintre Coposu şi Raţiu sau Ion Puiu (ale cărui idei le-am apreciat constant) nu sunt tocmai cum le-aş fi dorit. (Nicolae Carandino – fondatorul de două ori al ziarului „Dreptatea“, dacă pot spune aşa – avea să fie trecut pe linie moartă mai târziu.) De asemenea, mă miram că nu se întorc marii ţărănişti din străinătate. Aş fi vrut să-l cunosc personal pe Emil Ghilezan – văr primar cu bunica mea maternă – şi chiar să iau masa cu el, cum mi se întâmplase cu fratele lui, pe vremea când niciunul nu puteam spune deschis cu cine ne înrudim.

Revin: chiar dacă opoziţia ar fi fost fără fisuri în interior, tot nu s-ar fi putut pune cu F.S.N. Acesta avea atuuri imbatabile: mentalitatea de care am pomenit şi mijloacele de informare în masă. Să nu uităm că pe vremea aceea era un singur program de televiziune, care – împreună cu programul I al radioului – îi susţinea pe Iliescu şi vechea gardă comunistă până dincolo de limita decenţei. (Ce-i drept, şi după apariţia altor posturi, TVR 1 a avut posibilitatea cea mai mare să influenţeze opinia publică; în special la sate nu are alternativă. La fel s-a întâmplat cu radioul – şi ambele continuă să fie obediente; ştiam chiar de la început că e vorbă goală clamarea independenţei lor.)

Am spus că luam cu plăcere „Dreptatea“ şi „România liberă“, dar nu erau singurele. Mai ales la sfârşitul săptămânii cumpăram ziare şi reviste de vreo 20 de lei (când „Contemporanul“ era 3 lei, iar „România liberă“ sau „Adevărul“ costau 30-40 de bani.) În oraşele mari era coadă precum în Cluj, bănuiesc, dar majoritatea populaţiei nu avea bani sau dispoziţie să citească publicaţiile ce apăreau – unele cu titlu sau ton schimbat, altele noi. (Din ştirea mea, şi-au păstrat numele doar „România liberă“ şi „Unirea“ – ziarul judeţean din Alba.) Chiar dacă oamenii ar fi dorit să se informeze din cât mai multe surse scrise, le-ar fi fost imposibil. Evident că guvernanţii controlau distribuţia, prin mijloace economice sau agresiuni fizice, deci în colţurile mai îndepărtate ale ţării ajungea practic numai ce le era favorabil: „Adevărul“, „Azi“ şi „Dimineaţa“. (Măcar ultimele aveau decenţa să se declare oficios al F.S.N., respectiv al preşedinţiei.) Şi în cadrul campaniei electorale au fost bătuţi, la ţară, voluntarii care distribuiau „Dreptatea“.

Ajuns astfel la perioada alegerilor, voi evidenţia încă o cale prin care clica lui Iliescu a făcut un pas mare spre perpetuarea la putere: compromiterea ideii de partid politic, ca şi a contestatarilor. Îmi amintesc puzderia de partide ce s-au creat, condiţiile cerute fiind minime. Toate beneficiau de minute la televiziune, astfel că unul ca Iosipescu-Zambra (care se pretindea conte şi – după cât mai ţin minte – îşi făcuse un partid de trei persoane, cu mama şi mătuşa) lua din spaţiul organizaţiilor şi grupărilor serioase – dar şi din bani, pentru că toate participantele la procesul electoral au primit subvenţie de la stat.[42]

Pe de altă parte, persoane care participaseră cu încredere la mişcarea anti-ceauşistă (şi care – bineînţeles – voiau să împiedice îngroparea definitivă de către Iliescu a idealurilor pentru care luptaseră), cum era Nica Leon, au fost izolaţi. Şi pe el au încercat să-l ridiculizeze – cu succes, în ochii celor cărora li se potrivea perfect deviza „Noi muncim, nu gândim!“. Era, însă, cu totul altceva decât în cazul celor care se făcuseră de râs singuri. (Am dat mai sus un exemplu, dar au fost destui alţii.)

Toţi cei lucizi vedeam spre ce ne îndreptăm, şi erau minime posibilităţile de a mai împlini visurile ce ne însufleţeau la sfârşitul anului precedent, visuri pentru care unii îşi angajaseră viaţa sau integritatea. În disperare de cauză, primii dintre aceştia (nu neapărat numai în ordine cronologică) au lansat Proclamaţia de la Timişoara. Aplicarea punctului 8, care propunea – reamintesc, deşi poate nu e cazul – interdicţia la candidaturi pentru stâlpii fostului regim (activişti, securişti, miliţieni) pe o perioadă de 5 ani[43], ne-ar fi dat o şansă pentru viitor. Mulţi speram ca în acest interval liber de racilele trecutului să intrăm ireversibil pe calea spre o societate cu adevărat modernă. Astăzi mă îndoiesc că s-ar fi întâmplat aşa, pentru că observaţiile ulterioare mi-au dat convingerea că aceşti experţi ai fofilării s-ar fi folosit de cei apropiaţi – aparent nepătaţi. Sunt simple şi nesemnificative speculaţii, din moment ce documentul nu a ajuns să capete putere de lege. Măcar a produs îngrijorare, care s-a tradus în contraatacul maşinii de propagandă şi diversiune: curând s-a lansat proclamaţia de la Podul Înalt. Senzaţia mea a fost că autorii ei (cei reali, nu cei scoşi în faţă) încercau încă o dată să deturneze – şi să spurce – patriotismul autentic, asociindu-se cu locuri sfinte nouă. Cert este că Iliescu iarăşi a răsplătit serviciul făcut; promotorul acestei proclamaţii – Marian Enache – a ajuns într-un post potrvit: ambasador la Moscova.

Simultan, cred, s-a lansat şi ideea că prima ridicare anti-ceauşistă din decembrie precedent ar fi avut loc la Iaşi, în data de 14. Scopul era clar: să ofere moldovenilor (susţinători în bloc – cum se ştie – ai F.S.N. şi liderului său) ascendent asupra revoluţionarilor incontestabili, timişorenii, mai ales că acolo scânteia fusese prilejuită de un ungur. Această diversiune a prins, din câte îmi amintesc, şi mai puţin decât proclamaţia scoasă la repezeală. O fi existat un protest la Iaşi, judecând după ce ziceau ziarele, dar trebuie să fi fost la fel de slab şi de repede înăbuşit ca şi cel de la 1848. Aceasta nu înseamnă că oraşul, prin intelectualii săi, nu a reprezentat – în vremurile noastre – o adevărată insulă în ţinutul căruia i-a fost capitală.

Încercările de stopare a ascensiunii privilegiaţilor comunişti la puterea parafată prin legitimitate electorală au cunoscut intensitatea şi amploarea maximă prin ceea ce repede s-a numit „fenomenul Piaţa Universităţii“. Tot atât de repede, manifestaţia a devenit faimoasă în întreaga lume, şi aşa trebuie să rămână în istorie.

Este extrem de greu să îmi adun gândurile pentru o redare a ce a fost acolo, a trăirilor care au însoţit acele aproape 2 luni şi a implicaţiilor pentru noi toţi ale acestui eveniment. Aşadar, mă încumet doar la o privire de ansamblu, cu cât mă mai ajută memoria. A fost într-adevăr un fenomen, prin modul cum s-a extins protestul – cantitativ şi (se poate spune) calitativ.

De la câţiva oameni care îşi exprimau concepţiile anticomuniste în marele sens giratoriu din centrul Bucureştiului, în foarte scurt timp (parcă o zi sau două) s-au strâns destui ca să blocheze circulaţia şi să îl înfurie serios pe Iliescu. În consecinţă, a dat drumul la insulte – semn că a pierdut autocontrolul şi răbufneşte în el structura de activist, cu lipsa de educaţie conexă.[44] Evident este că a furnizat unul din elementele care îl fac să rămână în conştiinţa comună: apelativul „golani“. Pentru istorie contează mai mult riposta: se ştie că marii noştri intelectuali şi-au făcut ecusoane cu „golan“ şi le-au agăţat în piept. Cap de serie îl putem considera pe Eugen Ionescu. Nu o fi avut ecuson, dar faptul că a fost printre primii care şi-au asumat deschis acest apelativ (căruia i se modificase radical conotaţia insultătoare) a avut un răsunet internaţional pe care nu mai trebuie să îl reliefez. Păcat că gestul marelui om de cultură nu a ajutat la modul concret, după cum ineficient a fost şi că tinerii ca spirit – indiferent de vârstă – din toată ţara s-au luat după minţile de elită în privinţa cartoanelor de pe piept. Şi eu am purtat aşa ceva o zi, din câte îmi amintesc.

Dacă o asemenea manifestare o susţineam cu toată fiinţa, nu am putut aproba niciodată gestul lui Alexandru Paleologu de a se declara ambasadorul „golanilor“. Cu toate că vorbesc despre cineva care nu mai e printre noi, trebuie să fac observaţia că era în Franţa ca ambasador al României, deci funcţia îi interzicea să se ridice public împotriva guvernării din care făcea parte.[45]

Mai bine să trec repede peste acest amănunt, căci mai multă atenţie se cuvine să dau faptelor care îmi mai alinau supărarea şi sila date de prevăzuta restauraţie. Trebuie însă să spun că la început nu am fost de acord cu blocarea circulaţiei în zonă; în general nu sunt pentru dezordine şi acte antisociale. Eram chiar de părere că nu se cade să forţezi astfel orientarea politică a alegătorilor; peste aproximativ o lună, aceasta avea să se exprime într-un cadru specific unei societăţi civilizate. Totuşi, mi-am dat seama repede că reuniunea din Piaţa Universităţii are justificarea ei: trezirea din inerţie a marii mase.

Din când în când aveam imagini la televizor, astfel putând să-mi dau seama câtă lume era în piaţă seară de seară. Ştiam că vorbesc Gheorghe Zamfir, Ana Blandiana şi alţi opozanţi ai bolşevicilor vopsiţi, dar şi că erau spectacole de muzică uşoară. Cine a cântat şi ce melodii s-au lansat, am aflat mai târziu – când am cumpărat discul lui Vali Sterian. După ce l-am ascultat, nu m-am mai mirat că a murit în împrejurări suspecte. O certitudine, însă, este că melodiile sale îmi vor fi dragi o viaţă întreagă. De aceea, simt o nevoie irepresibilă să inserez versurile ce mi se par definitorii pentru această mişcare continuatoare a celei din decembrie; pe bună dreptate cântecul ce le conţinea.ca refren se numea „Imnul «golanilor»“:

„Mai bine haimana decât trădător,

Mai bine huligan decât dictator,

Mai bine golan decât activist,

Mai bine MORT[46] decât comunist!"

Se prea poate ca în Piaţa Universităţii să se fi aciuat golani la modul cel mai propriu. E firesc să se întâmple aşa ceva de câte ori sunt turbulenţe sociale. În acest context voi introduce o frază pe care am auzit-o recent: „În fiecare din noi există un rebel, dar majoritatea îl reprimăm.“. Niciodată nu m-am repezit să-i judec pe oamenii nimănui, pentru că nu se ştie ce are fiecare în spate. Oricum, nu erau de blamat mai tare decât ţintele marii adunări.

De asemenea, este posibil ca unele organizaţii să fi plătit oameni ca să stea şi noaptea în piaţă; am auzit că unii ţărănişti făceau racolări în gară. Chiar dacă aş crede aşa ceva (au fost relatări ale unor cunoscuţi, dar ştiam care le este orientarea), spiritul Pieţei Universităţii nu a fost şi nu va fi alterat pentru mine, ca şi – am motive serioase să bănuiesc – pentru toţi românii cu idealuri, în cel mai adânc sens al cuvântului, pentru ţara şi poporul lor.

Deşi nu a schimbat deznodământul previzibil al alegerilor, faimoasa şi cu totul remarcabila manifestaţie a fost o lovitură serioasă pentru Iliescu şi ai săi. O dovadă de frunte este că filmul lui Stere Gulea cu această temă a fost difuzat pe programul naţional de televiziune abia după ce s-au impus la guvernare cei care au afirmat că vor duce la îndeplinire comandamentele din decembrie 1989. Eu l-am văzut la cinematograf, împreună cu tatăl meu (nu mai ştiu de ce soţia – cu aceleaşi concepţii ca noi – nu a putut să vină), şi mi-a devenit clar de ce a fost blocat pentru micul ecran cât timp a deţinut puterea principalul vizat al acestei manifestaţii, ca gropar al eliberării de comunism şi stâlpii lui. Doar aparent curios este că filmul nu a fost prezentat la televizor în decursul guvernării Convenţiei Democratice, dar asta iarăşi nu intră în subiect. Prin urmare, mă rezum la a lăsa loc pentru comentarii, cu o ultimă remarcă: nimic din ceea ce ar fi trebuit să alcătuiască procesul comunismului nu s-a făcut cât au fost la putere cei (cu silă) amintiţi chiar înainte.

În timp ce visătorii încercau să determine un alt viitor, realiştii (să le zic cum sunt percepuţi de majoritatea, deşi mai potrivit găsesc termenul „cinici“) îşi vedeau de treabă. În primăvara lui 1990 se pot situa şi primii paşi în crearea marilor afaceri şi averi, ale căror deţinători – cu legături strânse în nomenclatura ceauşistă – au ajuns şi între guvernanţii de astăzi. E de prisos să dau nume – şi pentru că îmi închipui că sunt cunoscute.[47] Voi spune doar că am convingerea că s-a aplicat zicala „cine are informaţia, stăpâneşte situaţia“. Fac abstracţie de îmbogăţiţii din conturile lui Ceauşescu şi alte fonduri care aparţineau – de drept – tuturor (să nu spun „întregului popor“, căci nu e bine receptat); mă gândesc doar la cei care ştiau precis că Iliescu nu va restaura comunismul, o dată definitivat. Pentru asta, trebuiau să facă parte din încrengătură – ceea ce ducea şi la favoritism pe plan economic. În concluzie, nu cred că a fost un oarecare cel despre care se spunea că a făcut avere pornind de la 5000 de lei (două salarii de medic stagiar sau de muncitor calificat cu vechime mică) pentru că a muncit serios, în timp ce alţii „pierdeau vremea“ în Piaţa Universităţii.

Nu aveam bani să mă duc la Bucureşti, deşi poate că mi-ar fi plăcut să petrec măcar o seară în acea atmosferă. La câteva mitinguri tot am fost, însă – la mine acasă şi în cadrul campaniei electorale. De fapt, nu pot să zic că am participat. Când a venit Ion Raţiu, am ajuns prea târziu, fără să-mi pară excesiv de rău; prezenţa acolo a fost mai mult o justificare pentru a pleca de la serviciu. Apoi, din dorinţa de a-mi face impresii cât mai complete pe viu, m-am dus şi la mitingul lui Iliescu. De această dată am ajuns suficient de bine ca să văd – cu satisfacţie – că nu e prea multă lume. Şi mai bine m-am simţit când s-au manifestat tinerii, cu lozinci afişate şi scandate. Erau de partea cealaltă a Someşului faţă de Sala Sporturilor, unde se ţinea adunarea. Cum cel pentru care se organizase reuşise să învrăjbească şi păturile sociale, nu numai românii din diverse zone (am pomenit de moldoveni şi bănăţeni), unii dintre partizanii lui s-au repezit la acei tineri. Au intrat în apă degeaba, însă – ceea ce mi-a sporit satisfacţia şi amuzamentul.

Am tot ezitat să inserez alte versuri din acea vreme, ca să nu se creadă că vreau să sporesc în acest mod ieftin mărimea lucrării. Totuşi, nu pot să las la o parte creaţii care, pe lângă că au făcut epocă, denotă diferenţa de mentalitate şi nivel intelectual între opozanţii şi susţinătorii clicii ce îşi însuşise denumirea şi realizările Frontului Salvării Naţionale. La un catren al primilor:

„La Palatul Cotroceni

Cântă cucuveaua,

Iliescu şi Petrică

Şi-au găsit beleaua!“

s-a răspuns aşa:

„La Palatul Cotroceni

E-o privighetoare,

Ca să moară de necaz

Raţiu şi Câmpeanu!“

Probabil că „oamenii de bine“ (ca să preiau altă expresie faimoasă a lui Iliescu) erau pătrunşi de convingerea că deţin apanajul onestităţii şi seriozităţii. (Existau, repet, printre ei destui de bună-credinţă[48], dar – evident – limitaţi.) Aşa – presupun – s-au născut (pe vremea primei mineriade, dacă îmi amintesc bine) alte versuri cu putere de lozincă (care se şi cântau – de asta sunt sigur):

„Iliescu, te iubim,

Te iubim cu toţii,

Ca să moară de necaz

Leneşii şi hoţii!“

Nu mă pot abţine să trec replica, deşi a apărut mai târziu, în „Caţavencu":

„Iliescu, te iubim,

Că ca tine nu găsim!“

Ca să fiu pe deplin corect în consemnări, trebuie să adaug că auzeam de la o serie de apropiaţi că, la locurile lor de muncă, oamenii care îşi vedeau de treabă erau pro-Iliescu, iar chiulangiii ţineau cu opoziţia. Îi mai contraziceam din când în când – la tendinţa de a generaliza. Ar fi însemnat că ţara întreagă – ca sumă a tuturor colectivităţilor – să nu aibă altă şansă decât perpetuarea la putere a oamenilor vechiului regim. Era – evident – o aberaţie. Bine măcar că în familie cam toţi gândeam la fel, dar păcat era că aşteptam cu speranţe minime (şi amărăciune implicită) alegerile.

S-a bătut multă monedă – şi înainte, şi după – pe seama faptului că ziua alegerilor (20 mai – pentru cine poate uita) a fost, în acel an, Duminica Orbului. Insinuările publicaţiilor anti-F.S.N. nu le-am găsit nimerite nici ca glumă – şi mi-am păstrat părerea. E adevărat că lumea a votat orbeşte (şi orbită), însă duminica în cauză evocă tocmai redarea vederii. Ştiam şi atunci de această faptă a lui Iisus, şi aşteptam să se întâmple şi cu poporul român o astfel de minune. Atâta doar, că acestea – prin însăşi esenţa lor – apar în mod excepţional[49], şi fusese una în decembrie. Aşadar, cu ciudă şi disperare – împărtăşite de soţie – am fost pus în faţa legitimării prin vot popular a celor care trebuiau alungaţi definitiv din existenţa noastră.

Sinceritatea mă determină să spun că nici eu nu am votat atunci chiar satisfăcător. Pentru parlament am ales Partidul Social-Democrat – altul, bineînţeles, decât cel care şi-a însuşit ulterior această denumire. Formaţiunea pe a cărei siglă pusesem ştampila părea[50] să vină în întâmpinarea concepţiilor mele, revendicându-se din tradiţia antebelică şi fiind – deci – alături de P.N.Ţ.C.D. şi P.N.L, chiar dacă nu formaseră o alianţă. Aici sunt necesare explicaţii: am afirmat că îmi erau dragi ţărăniştii – dar pentru ce spuneau despre comunism şi slujitorii lui, şi nu datorită programului politic. Tot timpul am avut idei încadrabile într-o stângă moderată, cum probabil s-a văzut deja. Pe de altă parte, Sergiu Cunescu şi ai lui nu trecuseră încă la politca ezitantă care avea să îi împingă în cele din urmă sub tutela P.D.S.R., de care a fost înghiţit.

La preşedinţie i-am tăiat pe toţi cei trei candidaţi (pe lângă Iliescu şi Raţiu, pomeniţi deja, era şi Radu Câmpeanu), anulându-mi intenţionat votul. Nu voiam să las buletinul alb, să se poată pune ştampila pe cel care trebuia să iasă, dar contracandidaţii săi nu-mi spuneau nimic. (Această opinie m-a făcut şi să omit din expunere prima dintre emisiunile televizate în care s-au prezentat concurenţii la funcţia supremă.)

Un cunoscut – maistru în uzină – a votat mai inteligent decât mine: cu Ion Raţiu. Ştia că nu are şanse să iasă (a şi fost ultimul), dar a avut un vot valabil anti-Iliescu, pe care nici el nu-l putea suferi. Era o confirmare pe viu a teoriei mele că adevăraţii meseriaşi vor altceva decât haos şi dominaţia celor care doar dau din gură – şi nici asta nu o fac bine.

La o asemenea lovitură în speranţele noastre şi viitorul ţării, parcă nu mai contau procentele zdrobitoare ale învingătorilor – mai ales în cazul lui Iliescu; era dincolo de cele mai sumbre anticipări să aibă 85 % din primul tur. Partidul celui ce se vedea în fine preşedinte al României (ceea ce era – bineînţeles – cu totul altceva decât preşedinte al Consiliului F.S.N. sau al C.P.U.N.) a obţinut exact acele două treimi care îi permiteau să conducă fără nicio stavilă. A fost împrejurarea care m-a făcut să-mi dau seama că votul, în forma sa modernă, are o singură calitate (cel puţin la noi; alţii nu mă prea interesează, de altfel): că e secret. Că e universal, egal şi direct constituie doar neajunsuri majore, a căror consecinţă a fost – şi este – sacrificarea viitorului câtorva generaţii. Scriam, în acele momente de furie şi dezamăgire, că Iliescu şi ai lui au fost aduşi la putere de votul moldovenilor şi al ţiganilor. Cum să nu te apuce sentimente dintre cele mai negre când ştii că un vot al celor sus-amintiţi contează exact cât unul dat de adevăraţii intelectuali – pe care îi văd şi de un înalt nivel moral? A fost prima dată când am suferit pentru această situaţie nefastă, şi voi continua să simt la fel, mai ales că nu pot schimba nimic.

Conform tendinţei – care avea să devină obicei – de a promova forma fără fond, primul parlament ales aşa-zis democratic, după foarte multă vreme, avea cele două camere care există şi azi. Oamenii de bun-simţ (cu care am fost de acord) considerau că ar fi fost suficient – şi mai eficient – un organ legislativ monocameral, având în vedere situaţia în care eram atunci: pe lângă cadrul necesar trecerii la economia de piaţă, menirea lui era elaborarea unei constituţii corespunzătoare noii stări de lucruri. Substratul pentru acest formalism (justificat prin tradiţia interbelică – de care s-a găsit cine să se prevaleze!) a fost, clar, dorinţa de căpătuială – şi o vedem cu toţii, extinsă de la an la an.[51] Măcar dacă ar fi făcut legi care să permită cât de cât progresul, dar am senzaţia că demnitarii acestei ţări s-au documentat în Occident doar ca să observe unde pot să îi facă viaţa amară omului simplu şi, totodată, să avantajeze pe cine trebuie, lărgind astfel falia din societatea noastră.

Ar fi trebuit să râd amar la gândul că F.S.N. a decepţionat şi propriul electorat. Petre Roman – desemnat, cum era de aşteptat, prim-ministru – a venit (şi a fost confirmat uşor, evident) cu un program mai liberal decât propusese partidul cu orientarea respectivă. Probabil că voia să demonstreze lumii că nu are de ce să facă speculaţii cu privire la întoarcerea noastră la comunism; sigur este că l-am acuzat de furt. Ca imaginea să fie şi mai roză, i-a asociat la guvernare pe cei care (teoretic – adaug astăzi) ar fi fost mai în drept să ducă la îndeplinire un asemenea program. Aceştia au acceptat imediat – afirmând, bineînţeles, că o fac pentru binele ţării. Nu mai ţine de subiect să subliniez şi eu că nici de liniile directoare puse pe hârtie nu s-au ţinut, înlocuindu-le cu compromisuri şi paşi înapoi, în urma cărora doar populaţia a suferit. Totuşi, nu pot face un tablou complet al tupeului lui Roman fără să menţionez repetatele sale reproşuri la adresa lui Iliescu, pentru faptul că l-ar fi împiedicat să desăvârşească reforma, prin altă mineriadă: cea din 1991.

După oficializarea victoriei forţelor retrograde s-a stins entuziasmul celor din Piaţa Universităţii. Îşi dădeau şi ei seama că manifestaţia nu mai avea sens: urmărise să atragă atenţia întregului popor asupra pericolului şi efectelor nefaste ale restauraţiei, dar degeaba.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

19] Poate că avea motive.

20] Dacă mergem la esenţă, denotă o relaţie cât se poate de nobilă, dar a fost demonetizat de comunişti. (Analog s-a petrecut cu „camarad“.) Ca dovadă că totdeauna am simţit aşa, voi reda o întâmplare de prin 1988. Eram într-un autobuz, şi un tip în vârstă – care tocmai se urcase – mi-a spus: „Tovarăşe, dă-te la o parte, să-mi pot composta biletul!“. Pe loc am replicat: „Eu sunt tovarăş cu medicii şi cu asistentele, nu cu dumneata!".

21] Le-am exprimat direct dezacordul, într-o scrisoare.

22] Mai consacrată e expresia „restitutio ad integrum“, dar lor li se potriveşte formularea din text (preluată din mijloacele de informare în masă). Din păcate (zic aşa pentru că sunt nesocotite generaţiile de după război), se pare că pretenţiile încep să li se onoreze, deschizătorul de drumuri fiind regele Mihai. E revoltător să accepte să încaseze 30 de milioane de euro, când poporul o duce cum ştim.

23] Generalul Guşe rămâne un personaj controversat. Unii îl fac criminal, pornind de la faptul că el a fost cel trimis de Ceauşescu să reprime revolta din Timişoara. Să nu uităm, însă, că tot Guşe a încetat focul, permiţând coloanelor de muncitori să demonstreze, în 19 decembrie 1989. Nu cred că, fără încuviinţarea generalului, Viorel Oancea ar fi lăsat – a doua zi – să se desfăşoare primul miting liber.

24] Nu este relevant pentru naraţiune nici numele său adevărat (Neulander); de aceea nu l-am adăugat în text.

25] Presimt că mă voi mai referi la această carte; am de gând să o fac şi într-un eseu separat. De pe acum, însă, trebuie să accentuez mesajul ei esenţial – după mine, cel puţin: până când cei de la putere nu vor vrea să înţeleagă ce înseamnă o adevărată societate democratică, nu ne vom putea integra în Europa modernă, chiar dacă vom fi primţi – de complezenţă şi în caz că interesele lor cer asta – în Uniune.

26] Coroborez această amintire cu ce a afirmat recent Florin Călinescu. Mânat de entuziasm în după-amiaza de 22 decembrie 1989, dorea să spună şi el câteva cuvinte la Televiziunea Română. A fost oprit la poartă, din cauza că nu era pe lista ce o aveau trupele de pază.

27] Nu aduc în discuţie faptul că şi-a făcut facultatea în U.R.S.S., ci concepţii personale prezentate şi în paginile precedente. Astfel, îmi permit să inserez câteva rânduri din articolul ce l-am publicat în „Origini“ – nr. 11-12 / 2004, alcătuit din fragmente de jurnal din anii 1988 – 1990. Aici pun o parte din ce scriam în 22 mai 1990, în urma rezultatului alegerilor aşa-zis libere (voi reveni la ele, bineînţeles): „Folosesc termenul de «bolşevici» în loc de «comunişti», deoarece continui să am idei de stânga – fără însă să aprob teroarea, minciuna şi conflictul între clasele sociale în numele stupidei idei a dictaturii proletariatului, pe care azi ar fi renegat-o chiar şi clasicii marxismului.".

28] Nu a fost nici prima, şi nici ultima dată – cum se va vedea şi aici.

29] Nu am renunţat la idee.

30] Fiul care avea să ajungă conducător (al treilea copil) îi semăna leit. Aşa se face că, atunci când bătrânului i-a apărut chipul în chenar negru, pe prima pagină a „Scânteii“ (la începutul anilor '70), am încercat o oarecare surprriă în primul moment, din motive evidente. Ce bucurie imensă m-ar fi inundat doar câţiva ani mai târziu – dar şi ce dezamăgire, la o privire mai atentă!

31] Atunci a fost rebeliunea de la Tatar-Bunar, considerată de către P.C. din România ca mişcare de eliberare faţă de imperialismul reprezentat de statul multinaţional român.

32] Nu divaghez cu biografia lui Alexandru Iliescu – entuziast kominternist, de altfel. (Se impune legătura cu notiţa de subsol precedentă.)

33] Am scris această parte în octombrie 2005.

34] Mă refer şi la guvernarea Convenţiei. Victor Ciorbea a fost procuror chiar în Cluj, pe vremea lui Ceauşuscu. Emil Constantinescu a aplicat tactica folosită pentru parvenire în învăţământul superior (înainte se zbătuse să ajungă secretar de partid pe univesitate), ca să se vadă candidat la preşedinţie – şi a primit vot anti-Iliescu. Gavril Dejeu a fost judecător în perioada comunistă, cu frate erou al rezistenţei din munţi (şi aş vrea să explice „misterul“), etc. Cât despre prezent, revista „Academia Caţavencu“ a publicat un supliment cu omagii aduse lui Ceauşescu de către Emil Boc, George Copos şi alţii. Pe Mihai Răzvan Ungureanu nu ştiu să-l fi întâlnit acolo, dar a fost liderul studenţilor comunişti la Iaşi.

35] O altă acţiune de acest gen a întreprins-o la primul 1 Decembrie ca sărbătoare naţională – tot în 1990, şi tot ca prim-ministru. La adunarea de la Alba-Iulia dirija cu gesturi largi corul huiduielilor menite să întrerupă cuvântările celor din partidele istorice, până când s-a jenat Bârlădeanu (preşedintele Senatului atunci) şi i-a pus o mână pe braţ, să se potolească. Toate acestea le-am văzut eu însumi, la televizor. (Atunci n-a fost destul de atent regizorul, iar la acest 1 Decembrie – în 2005 – acelaşi program I evocă huiduielile ca moment distonant şi de-a dreptul ruşinos. E perfect adevărat, însă televiziunea naţională nu are autoritatea morală să scoată în evidenţă asta; la ei e încă un exemplu de pliere după conducători. Totuşi, ca să nu se pună rău cu nimeni, căci nu se ştie, au încercat să acrediteze ideea că oamenii politici au avut amestec minim în manifestările huliganice )

36] Să nu ne ascundem după deget: mentalitatea de foşti stăpânitori, ca şi dispreţul faţă de români, există – şi răbufneşte în condiţii care acum, o dată cu integrarea în NATO şi UE, nu se vor repeta (sper!). Aşa a fost în timpul lui Horthy şi – parţial – în zona cu populaţie maghiară compactă, la începutul anilor '90. În orice caz, nu copiii din Târgu-Mureş au avut iniţiativa de a-şi alunga colegii români din şcoli.

37] Au fost destui oameni de bună-credinţă pătrunşi de mizeriile aruncate de „Vatra Românească“, pe baza căreia s-a fondat ulterior P.U.N.R. (Partidul Unităţii Naţionale Române), a cărui afiliere nu mai trebuie s-a arăt. S-au trezit cu timpul, dar era târziu.

38] Timpul a arătat cât de idealist gândeam – apropo şi de alineatul precedent. Ne aducem bine aminte ce s-a întâmplat la alegerile din 2000, dar a fost firesc, la cum şi-au bătut joc ceilalţi de economie (inclusiv prin privatizări şi împroprietăriri dubioase) când au ajuns la guvernare.

39] Adaug de la mine una: cea cu facerea de bine.

40] După mine, cei care au câştigat în 2004 nu au fost o adevărată opoziţie. Poate voi reveni, dar sigur e că nu ţine de perioada descrisă manevra F.S.N. – sesizată de alţii, nu de mine – de a se scinda cu scandal, astfel încât tot ei să deţină controlul, într-o formă sau alta. Cât despre liberali, au fost „ca românul imparţial“. Voi avea ocazia să subliniez aici că au venit până şi alături de Petre Roman.

41] Mai ales că, pe când revizuiam aceste rânduri, mi s-a reamintit că sunt 10 ani de la moartea lui Coposu. Subliniez şi aici, cum am făcut-o într-un mesaj pe e-mail, că înmormântarea sa a fost ultima mare adunare cu mesaj anticomunist. Păcat că – precum majoritatea – nu a putut să vadă cât a fost de apreciat, respectat şi iubit.

42] Care era considerabilă (400 000 de lei), dacă îmi amintesc bine. (Dacia 1310, cu toate adausurile, era vreo 94 000.) În orice caz, o altă manevră a F.S.N. a fost să le dea aceeaşi sumă tuturor. El era, bineînţeles, partidul-stat – cum a fost şi în următoarele campanii electorale pe care le-a organizat, indiferent sub ce denumire.

43] De fapt erau trei legislaturi; am recitit-o pe Internet în aceste zile ale mijlocului lui decembrie.

44] A fost doar prima dată, cum bine ştim. Unica împrejurare în care mi-a plăcut a fost când l-a făcut prostănac pe Geoană. Tot mojic a fost, dar şi la obiect.

45] Acelaşi mod de gândire mă face să-i văd trădători pe Scaleţchi şi pe Pacepa. Erau ofiţeri în slujba unui regim; indiferent cum ar fi fost acesta, opziţie aveau dreptul să facă după ce treceau în civilie. În oricare ţară ar fi fost condamnaţi, şi sigur este că nu li s-ar fi permis să pozeze în eroi – ca să nu mai vorbim de pretenţiile la recuperarea averii sau la daune morale, care mi se par de un tupeu şi un cinism fără margini. Din păcate, aici a foat şi este ţara lui Papură-Vodă.

46] Cuvântul se striga; asta am vrut să redau, folosind o convenţie de pe Internet.

47] Iniţial voiam să scriu că pe cei cu pricina îi mustră din când în când conştiinţa, dar tare mă îndoiesc că au aşa ceva.

48] De aceea n–am fost niciodată de acord cu conţinutul altor versuri din „Imnul «golanilor»“: „Noi nu ne-am confundat nicicând cu «oamenii de bine» / Bandiţi şi neocomunişti, şi fără de ruşine!“. Aşa erau doar cei care îi incitau, ceea ce nu le scade mult din vina de a-i fi urmat.

49] Profesorul Aurel Kaufmann, cu care am făcut primele noţiuni de chirurgie, a zis o dată, la curs: „Bolile rare, de aceea sunt rare, pentru că sunt rare!“.

50] De colaboraţionismul lui Titel Petrescu, ca şi de al lui Guţă Tătărăscu, aveam să aflu mai târziu.

51] Am aflat – dintr-o sursă demnă de încredere – că un deputat a fost întrebat de colegi cam aşa: „Măi, ţi se termină mandatul şi nu ţi-ai făcut nicio firmă?".

PARTEA A III-A: 13 – 15 IUNIE 1990

O dată cu legitimarea la guvernare a celor care – repet a nu ştiu câta oară, dar parcă nu e suficient – compromiteau viitorul nostru, era pur şi simplu o chestiune de timp să evacueze în forţă (metoda cea mai familiară pentru ei – şi cea mai dragă, totodată) Piaţa Universităţii. Îmi stârnea curiozitatea doar momentul când avea să se producă. Probabil că se reţinuseră, câtă vreme erau provizorii, de teama unui scandal internaţional; acum, însă, îşi puteau da frâu liber pornirilor. Singura mea mică satisfacţie era că nu prea mai aveau pe cine să eacueze: rămăseseră doar câţiva – mai ales tineri şi mai mult din plăcerea de a trăi în afara canoanelor. (Propaganda fesenistă vorbea de libertinaj sexual şi de consum de droguri, dar partea a doua nu era de crezut, dintr-un motiv simplu: chiar dacă admitem că începuseră să se aducă, cantitatea şi răspândirea lor era insignifiantă.)

Aparent dificil de explicat este de ce le trebuia un act de vandalism ca să declanşeze intervenţia; teoretic erau pe deplin îndreptăţiţi să restabilească ordinea în centrul Capitalei, o dată cu ratificarea de către Parlament. Totuşi, după mine, şi-au spus cuvântul străfundurile lor – în care e posibil să fi existat rezervă faţă de postura de realizatori ai idealurilor mişcării din decembrie (deci – iarăşi teoretic! – de conducători ai ţării spre o altfel de societate), ca şi faţă de mijloacele prin care obţinuseră această postură. Cu alte cuvinte, nu cred să fi fost pătrunşi de propria legitimitate, dacă pătura cea mai evoluată a populaţiei – din care făceau parte şi cei ce efectiv luptaseră contra lui Ceauşescu şi a sistemului – îi contesta vehement.

De altfel, şi acea incendiere a autobuzelor a fost pusă la cale tot de comuniştii vopsiţi ajunşi în frunte, după cum avea să se constate mai târziu. Cred că şi într-o dictatură cu greu s-ar fi putut întâmpla ca şeful poliţiei naţionale să comită asemenea acte antisociale, la ordinul conducătorului statului. Cert este că generalul Diamandescu a fost cel care a creat premisa pentru ca tot el să încerce să instituie teroarea.

Abia acum, reconstituind mental succesiunea evenimentelor pentru a le putea reda, îmi dau seama că totul trebuia să evolueze spre împlinirea dorinţei lui Iliescu de a-şi impune o dominaţie deplină şi incontestabilă. În acest scop, evident, nu putea folosi exclusiv trupele de represiune; doar eram într-o democraţie. (Că într-adevăr era originală, dar nu în sensul pe care voia el să-l preluăm, începusem să ne convingem. Nu bănuiam, totuşi, câte mai avem de văzut.) Prin urmare, l-ar fi avantajat să demonstreze – în primul rând rebelilor din interior – că are sprijin popular. La cine să recurgă pentru asta decât la aliaţii ce-i deveniseră tradiţionali: minerii?

Evident că aceştia nu aveau temei să vină la Bucureşti „din proprie iniţiativă“ dacă singura acţiune de forţă ar fi fost evacuarea Pieţei Universităţii – care, repet, nu ridica dificultăţi. Aşa se face că s-a ajuns la tulburări de amploare, pe care e uşor de dedus cine le-a pus la cale. În acele zile, însă, nu puteam avea o asemenea viziune de ansamblu, mai ales că focarul dominant era campionatul mondial din Italia.[52] Emoţiile legate de acesta mi-au îndreptat din nou atenţia spre ce era în ţară, de unde – logic – nu mă mai interesa nimic, o dată ce ieşise aşa la alegeri.

Poate că în cele ce urmează voi da impresia că acord prea mult loc fotbalului (şi sportului, în general), dar plasarea în acest context îmi este necesară pentru a împărtăşi cum am ajuns să fiu la curent cu ce se întâmpla. Seara, când eram convins că se terminase de mult cu agitaţia în Bucureşti şi aşteptam cu nerăbdare meciul Argentina – U.R.S.S., am acuzat un adevărat şoc la apariţia conducătorilor televiziunii, cu anunţul că vor întrerupe emisia, din cauză că era sub asediu clădirea.

Mă enerva eventualitatea de a nu vedea acel meci, mai ales că era în grupa noastră de calificare. În perspectivă, începusem să mă tem şi pentru transmiterea întâlnirii echipei naţionale cu cei din Camerun, a doua zi. Cu atât mai puternică mi-a fost adversitatea faţă de principalele figuri de pe ecran: Răzvan Theodorescu, preşedintele Radio-Televiziunii Române, şi Emanuel Valeriu – directorul instituţiei din care se vorbea.

Cu acesta din urmă mă lămurisem deja, deşi am fost (şi rămân) surprins cum de un om care a practicat sportul şi l-a comentat cu mult suflet şi patriotism[53] putea fi alături de Iliescu. (Pentru mine, sportul este o excepţie luminoasă în lumea contemporană, datorită esenţei sale: cultivarea unor valori tradiţionale, dintre care confruntarea cinstită e pe primul plan – teoretic, dar şi practic, în general.) Pe lângă impresiile ce mi le lăsase în calitate de comentator, prea puţin conta aspectul şocant pentru majoritatea în legătură cu aderenţa la Iliescu: că fusese la „Europa Liberă“. (Din perspectiva timpului putem afirma că a fost doar primul caz de atare modificare cel puţin ciudată în orientare. Nu dau alte nume, şi din convigerea că se ştie la cine mă refer. Mi se pare că acest post a fost, totuşi, serios infiltrat, chiar dacă s-au impus părerile contrare.)

Surpriza neplăcută în cel mai înalt grad a venit, însă, de la Răzvan Theodorescu. În naivitatea ce nu mă părăsea (chiar dacă s-a diminuat pe măsură ce mi se dezvăluia activitatea lui Iliescu şi a altora de teapa lui), îmi închipuiam că nu fusese numit numai pentru imaginea regimului în Occident, ci – mai ales – spre a coordona deschiderea populaţiei spre adevăratele valori democratice şi economice, după o îndobitocire (să-i zicem pe şleau) de peste 40 de ani. Era normal să gândesc aşa în legătură cu el, dacă îi apreciasem comentariile la „Tele-enciclopedia“ şi ştiam că fusese ostracizat de Ceauşescu – cum se întâmplase cu mai toate personalităţile respectate de o ţară (uneori, chiar şi de o lume[54]) întreagă. Prin urmare, e clar că dezamăgirea şi sila au fost totale. De la începutul alocuţiunii şi-a arătat susţinerea faţă de Iliescu, ceea ce era sinonim cu descalificarea în ochii mei. Degeaba a accentuat termenul „barbari“ pe prima silabă, făcând – după părerea mea – o nouă paradă ieftină de erudiţie; ştiu că aşa era forma iniţială a cuvântului, la antici.

Nu vreau ca, la rândul meu, să îmi dau aere; totuşi, sincer spun că în seara de 13 iunie 1990 am început să mă îndoiesc şi de anvergura sa ca om de cultură. Am mai arătat chiar aici că valoarea intelectuală, pentru mine, merge mână-n mână cu valoarea morală. Excepţiile sunt rare, şi ţinta mea din acest moment nu face parte dintre ele; am primit confirmarea mai târziu. Nu intru în amănunte; e destul să spun că a parvenit pe calea obişnuită în învăţământul superior. De altfel, nu a reuşit nici să se ridice la nivelul lui Iliescu în insulte. Termenul „cretini“ – cu care i-a catalogat pe manifestanţii din Montreal contra fostului preşedinte (amintesc acest episod deoarece mulţi au fost nevoiţi să plece la marea mineriadă) – a ieşit deja din memorie, spre deosebire de eticheta „golani“.

N-au împins prea departe circul – glumă nu-i pot zice – cu întreruperea emisiei (care – am convingerea – nu fusese deloc periclitată din afară). A fost reluată cu vreo jumătate de oră înaintea începerii meciului. Pe loc m-am gândit că n-ar fi îndrăznit să nu-l transmită; chiar ar fi fost expuşi devastărilor, dar din partea aliaţilor constanţi: muncitorii. Cred că nu concepeau să piardă o partidă a cărei importanţă am explicat-o. Nu trebuie eu să accentuez cât sunt de pasionaţi de fotbal bărbaţii în general, însă e bine să amintesc că nu mai văzusem un campionat mondial de fotbal la Televiziunea Română din 1978.

După meci, în jur de 11 şi jumătate, am primit veşti tot mai îngrijorătoare: grupuri violente se confruntau cu forţele de ordine în plin centrul Bucureştiului (de Calea Victoriei ţin minte precis). Mi se pare că a apărut şi Iliescu, făcând apeluri la calm şi la respectarea ordinii stabilită prin alegeri. Până la 2 noaptea, când m-am culcat fără să ştiu dacă tulburările au încetat, m-am mirat de ce nu bagă armata, tocmai în virtutea acestei ordini. Nu am înţeles că intervenţia lui reprezenta de fapt pregătirea tuturor pentru o nouă invazie a minerilor.

Ca şi în Ajunul Crăciunului (ca să evoc o împrejurare redată aici, dar bineînţeles că au fost destule altele), la 5 m-am postat la radio. De această dată – să spun drept – nu eram tensionat în primul rând de ce se întâmpla în Bucureşti, ci de meciul cu echipa Camerunului, care putea să ne ducă în fazele superioare. Indiferent de motivul trezirii atât de timpurii, accentuez puternic (şi o voi face cât timp va mai fi cazul) importanţa împrejurării că am fost martor la un moment destul de mult discutat al istoriei noastre contemporane: am auzit cu urechile mele cum Iliescu i-a îndemnat pe minerii abia sosiţi să facă ordine în oraş, schiţând planul acţiunii. (Era de aşteptat să aducă în discuţie şi Piaţa Universităţii, dar sub nicio formă nu se putea interpreta că îi trimite să refacă rondurile de flori – cum a avut cinismul să pretindă ulterior.) Având în vedere consecinţele, această alocuţiune poate fi asimilată ca o instigare la omor deosebit de grav – şi ar trebui pedepsită în consecinţă. Nu e de mirare că fostul preşedinte a negat multă vreme că ar fi rostit-o. Puţini erau ca mine, să-l fi auzit în direct, şi credeam că făcuse dispărută caseta cât timp fusese în frunte; îmi era clar că nu se dă în lături de la nimic. Pe măsură ce treceau anii, eram tot mai îngrijorat că memoria colectivă reţine doar momentul când le-a mulţumit minerilor – la care au fost considerabil mai mulţi martori. De aceea am simţit recent (de când e Băsescu preşedinte – analogia cu filmul „Piaţa Universităţii“ vine de la sine) o serioasă uşurare, văzând că totuşi acea casetă mai există. Recunosc că nu am ascultat-o, pentru că altceva mă presa în acel moment (şi înregistrarea era destul de proastă). În fond, nimic nu poate înlocui impresiile pe viu.

Am insistat asupra dovezii de netăgăduit cu privire la coordonarea de către Iliescu în persoană a celei mai mari invazii a minerilor în capitala ţării, cu convingerea că – repet – trebuie să răspundă şi pentru această a doua mare crimă împotriva tineretului şi a altor români demni de toată cinstea. Ca şi pentru perioada de după fuga lui Ceauşescu, termenul profund acuzator trebuie – evident – luat în sensul cel mai propriu; au fost destui îngropaţi la Străuleşti. În plus, s-a comunicat că fusese omorât Marian Munteanu – liderul studenţilor din Universitate şi protagonist al manifestaţiei din piaţă. Chiar dacă – din fericire – informaţia s-a dovedit falsă, un substrat avea: câteva zile nu s-a ştiut nimic de el. (Trebuia să îl amintesc, ca personalitate a primelor luni din 1990. Totuşi, nu pot spune că vreau să repar o omisiune. Cum am subliniat de destule ori, am pus accent pe impresiile şi consideraţiile proprii, iar redarea manifestaţiei din Piaţa Universităţii nu are de ce să facă excepţie. Numele pomenite acolo au un cu totul alt răsunet şi o faimă deloc meteorică. Desigur, însă, că privesc cu tot respectul martirajul său.)

M-ar depăşi, într-o măsură mai mare decât pentru evenimentele din decembrie, să tratez pe larg atrocităţile comise de indivizii costumaţi în mineri şi de cei care – nominal – erau reprezentanţii legii. Au arătat cei în drept câte drame s-au consumat atunci şi câtă umilinţă au trebuit să rabde oameni a căror singură vină (folosesc o expresie consacrată, chiar dacă improprie) era că doreau un viitor adevărat pentru ţara lor.

Cu toate că despre toate acestea am aflat când erau consumate, aş vrea să fac unele comentarii. Le plasez aici, pentru ca mai apoi să am fluenţă în prezentarea amintirilor din toiul tristelor şi ruşinoaselor zile ale mijlocului lui iunie 1990. Am mai făcut consideraţii despre mineri şi atitudinea lor, determinată de subteran. Pe baza acestora am utilizat, cum au făcut-o şi publicaţiile de opoziţie după ce şi-au revenit, formularea care pune pe primul plan îmbrăcămintea agresorilor. Pe lângă că s-a dovedit că bandele erau conduse de Gelu Voican-Voiculescu (cu barba rasă, dar nu erau toţi chiori) şi de ofiţeri de Securitate sau miliţie (nu numai eu ştiu de ce am pus acest termen), între membrii lor erau destui bătăuşi de meserie, vechi cadre ale acelor instituţii sinistre.[55] Altfel, deşi unii cunoşteau cât de cât Bucureştiul (din păcate), mă îndoiesc că aceste forţe de ordine mai originale decât democraţia noastră ar fi putut nimeri la ţintele devenite obişnuite: sediile partidelor istorice şi ale publicaţiilor de opoziţie (în primul rând „România liberă“ şi „Dreptatea“), ca şi tipografiile care le scoteau. E de prisos să consemnez cum s-au manifestat acolo; indicii am avut chiar în acele zile.

Un obiectiv în premieră a fost Universitatea; e clar – cunoscându-i de-acum structura – că Iliescu urmărea răzbunare, dar şi intimidare. Bandele organizate au făcut tot posibilul să îi împlinească ţelurile, atingând – poate – o culme a sălbăticiei, atât asupra oamenilor, cât şi asupra dotărilor. Acest episod îl subliniez şi pentru a contracara încă o dată – prin mărturia lui Marian Munteanu, auzită de mine la televizor – tendinţa lui Petre Roman de a-şi crea o aură angelică. La o vizită în clădire, după marea mineriadă, primului-ministru de atunci (până cu puţin înainte cadru didactic la Politehnică) i s-a atras atenţia asupra sângelui împroşcat pe pereţi. A replicat că e suc de roşii, aruncat cu rea-voinţă de către studenţi.

Faţă de acestea, e greu să afirmi că te mai şochează ceva din acea perioadă. Totuşi, nu pot trece cu vederea cum m-au marcat relatările despre persoane bătute pentru simplul motiv că purtau barbă. Şi eu avusesem, în urmă cu un an, mustaţă şi cioc (cum e şi în prezent, de altfel), fără să-mi pun problema că aş putea avea neajunsuri. Concluzia îmi venea uşor: era mai mare opresiune sub Iliescu decât sub Ceauşescu, cel puţin în acel moment. E posibil ca barba să fi reprezentat un indiciu de decadenţă şi parazitism pentru abrutizaţii care nu ştiau altceva decât mina. Repet că nu ei au fost principalii vinovaţi, dar nici scuzaţi nu pot fi. Condiţiile grele de viaţă şi lipsa educaţiei şi a orizontului (mulţi dintre cei veniţi din Valea Jiului erau foarte tineri) nu presupun obligatoriu dezvoltarea instinctelor josnice şi a urii faţă de intelectuali. (Din contră, gândeam la vremea aceea că munca grea trebuie să-ţi nască respectul pentru orice fel de muncă; asta, însă, ţine de un idealism care mi-a fost totdeauna propriu, chiar dacă s-a estompat cu vârsta.)

M-a consternat şi că maltratările, urmate sau nu de arestare, se făceau de multe ori pe baza denunţului vreunei precupeţe sau vânzătoare – cu o formulă pe care încă o reţin: „Ăsta a fost în Piaţa Universităţii!“. Cred că Iliescu a fost încântat de rodnicia eforturilor sale de asmuţire a celor cu statut social şi intelectual scăzut contra unora superiori.

Cum am precizat, nu am avut cunoştinţă de toate acestea pe când se desfăşurau – şi nu doar pentru că în 14 iunie focarul dominant era meciul România – Camerun. (Sunt conştient că am dat fotbalului un rol privilegiat în această parte a expunerii, dar – pe lângă că la naţionala noastră mă refer – notam, la vremea respectivă, că acel turneu final a întrerupt războiul din Liban.) Chiar dacă aş fi vrut să mă informez despre mineriadă, de la TVR nu aveam ce aştepta, şi nu îmi închipuiam că situaţia e atât de gravă încât să apelez din nou la „Vocea Americii“ sau la „Europa Liberă“.

A doua zi dimineaţa, în schimb, m-a cuprins agitaţia, având motive serioase să prevăd o teroare mai cumplită decât cea a lui Ceauşescu. Am căutat – ca de obicei – „România liberă“ şi „Dreptatea“, de vreme ce habar n-aveam ce sălbăticie era în Bucureşti. Mi-a sunat în cap alarma când mi s-a spus că n-au apărut; de-acum consideram vital să aflu ce se întâmpla. În lipsă de altceva, am luat „Adevărul“. Atunci m-a apucat de-a binelea panica: editorialul lui Darie Novăceanu – directorul ziarului – avea acelaşi ton cu cele ale lui Brucan, în 1945. (Dacă mai există în vreo arhivă, zic eu că ar trebui consultat; s-ar vedea astfel că poate figura ca probă în dosarul lui Iliescu.) Tot conţinutul îmi evoca stalinismul cel mai pur – moment în care mi-am zis că s-au năruit definitiv toate visurile născute în decembrie. Sentimentele şi presimţirile cele mai rele îmi estompau cu putere mirarea că un om de cultură ca Novăceanu se poate preta la aşa ceva. Ştiam că e poet şi traducător din spaniolă, iar recent Corneliu Vadim Tudor afirma despre el că a fost cel mai mare hispanist al nostru. Nu sunt în măsură – şi nici nu doresc – să îi contest capacitatea, dar nu mă abţin să spun că atâta m-a dezgustat încât iarăşi fac o excepţie în atitudinea faţă de cei duşi dintre noi. Sunt îmboldit de o idee mereu reliefată, pe care nu o voi abandona: se impune ca suprafaţa intelectuală să se îmbine armonios cu conduita.[56] De altfel, Iliescu l-a scos din atenţia publicului când a văzut că nu poate instaura starea de lucruri la care părea să contribuie acel articol. Să-i recunoaştem că l-a răsplătit, cum a făcut cu toţi cei care l-au servit. Ca şi pentru Marian Enache, revanşa s-a concretizat într-un post de ambasador – de această dată la Madrid, bineînţeles.

Sunt convins că se va înţelege de ce am acordat un spaţiu atât de mare lui Darie Novăceanu şi furibundului său editorial, însă simt nevoia să reliefez şi că mă răsocoleşte încă amintirea acelei lecturi: parcă mă văd mergând cu ziarul în mână prin parcul din spatele Operei, tot mai desperat (aş scrie cu liniuţă) pe măsură ce deschideam şi celelalte pagini. Am venit acasă foarte amărât, dar şi decis să ascult din nou posturile străine, cât se mai putea. Îmi sporea enervarea faptul că mai aveam de aşteptat ore bune până să înceapă emisiunile la care eram nevoit să mă întorc, dacă şi vremurile de restrişte păreau să revină.

Noroc că această stare mizerabilă[57] nu a durat decât până după-masa. Occidentul – despre care crezusem că ne-a abandonat – a început să reacţioneze ferm la această acţiune incompatibilă cu democraţia a lui Iliescu şi a acoliţilor săi. (Chiar şi sovieticii – din câte notam atunci – i-au atras serios atenţia lui Petre Roman, a cărui implicare l-a făcut să aibă reacţia de la Universitate descrisă mai sus. Atâta am menţionat eu, dar se poate observa ce rol de frunte a avut consultând sursele vremii.) Auzeam deja că românii prinşi de evenimente în ţări civilizate au primit imediat azil politic, dacă au cerut (şi cam toţi au făcut-o). În acel moment am regretat profund (ceea ce mi se întâmplă şi astăzi) că mă detaşasem din Petrova. Acolo venise, la începutul primăverii, o delegaţie dintr-o comună belgiană, cu obişnuitele ajutoare. Poate că mijlocul lui iunie m-ar fi prins într-o vizită de răspuns, şi acolo aş fi rămas, mai ales că e ţara natală a uneia dintre străbunicile mele. (Bunica dinspre tată – fiica ei – mi-a mărturisit mai apoi că i s-a oferit cetăţenia belgiană, însă a refuzat-o. Păcat că nu putea să mi-o dea la schimb, dar cred că aveam şanse să o dobândesc la faţa locului.)

Trecând din domeniul ipotezelor – în care, desigur, nu era de stat – la concret, mi-au crescut speranţele când am văzut că şi în interior sunt semne bune: intelectualii îşi reveneau după năucitoarea lovitură din ziua precedentă. După ce i-am ascultat pe Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu (doar de ei îmi amintesc), nu am dat atenţie sau importanţă secvenţei în care Iliescu le-a mulţumit minerilor. (Fiindcă a fost în jur de 7 seara, pe aceasta nu o poate tăinui, dar încearcă să abată atenţia asupra ei.) Esenţial era că puteam considera înlăturat pericolul terorii de tip stalinist. De aici era posibil orice, şi marea mea speranţă era ca, o dată terminat campionatul mondial (despre care îmi imaginam că îi ţine pe toţi la fel de conectaţi cum eram eu), să se ridice din nou masiv lumea şi să termine definitiv cu Iliescu. Următorul pas era, firesc, să împărtăşească soarta predecesorului său – după un proces mai aproape de norme.

* * *

Am ţinut neapărat să închei expunerea propriu-zisă cu o nuanţă optimistă. Este o marotă a mea, pornită din preferinţa pe care întotdeauna am avut-o pentru cărţile cu final frumos. O altă idee fixă este legată de cutia Pandorei, şi din ambele se naşte dorinţa ca ultimul alineat să fie agreat de cât mai mulţi (inclusiv nota de naivitate – preluată din ce scriam atunci), cu toate că ştim ce s-a întâmplat de fapt. Parcă nici nu mai contează că în acest an s-au spus tot mai multe şi făţişe adevăruri în legătură cu activitatea lui Ion Iliescu în cadrul marilor confruntări din decembrie şi din iunie[58] chiar dacă va fi cândva condamnat pentru ea, vârsta îl va împiedica să ispăşească aşa cum s-ar cuveni. Răul făcut cu greu ar mai putea fi contracarat; aici se încadrează şi că a patronat crearea şi fortificarea încrengăturii celor care profitaseră de fostul regim, dând şi prin aceasta o lovitură brutală progresului în România. Treptat, dar ferm (şi ireversibil – se pare), cei în legătură cu caracatiţa formată în aceste şase luni au acaparat aproape totul, devenind antagonici cu poporul pe care pretind că îl reprezintă.

Adevărul trist este şi că, din cauza racilelor asupra cărora am insisitat, cei mulţi nu găsesc forţa de a înlătura minoritatea privilegiată. Organizarea cetăţenilor de rând este practic inexistentă, deci nu au cum să creeze presiune. Ultima puternică manifestare a nemulţumirii a fost mitingul Alianţei Civice (în 1991, dacă nu mă-nşel), cu 500 000 de participanţi; înmormântarea lui Corneliu Coposu, de care am pomenit, a avut doar în subsidiar un asemenea mesaj.

Dacă tot m-am apucat să reiau ideile pe care le doresc accentuate, continui cu cea care ar fi trebuit să servească drept încheiere, şi din motivul că e legată de alineatele precedente: devine lămurit de ce toate guvernările de până acum au fost dezamăgiri pentru cei de rând. O singură grupare nu am încercat: Partidul România Mare – despre care e uşor de prevăzut cu cine se va alia. Mulţi ar comenta cu banalul „Doamne fereşte!“, însă prefer un vers de cântec popular: „Doamne, ocroteşte-i pe români!“.

Ar fi fost un final spectacular, dar mai am destule de spus. Încă o dată îmi exprim convingerea că, din motive expuse pe parcurs, intrarea în Uniunea Europeană va fi benefică – în timp – pentru noi. Păcat – repet – că va dura prea mult până se vor vedea roadele, indiferent cine va conduce ţara. Pentru generaţia noastră speranţele sunt minime, deci regret profund că n-am profitat când într-adevăr am avut ocazia să emigrez, la puţin timp după evenimentele descrise. În octombrie 1990, când am fost în masă la televiziune, ca să facem publice neregulile de la secundariat, Emanuel Valeriu ne-a spus cam aşa: „Dacă nu vă convine, plecaţi cu toţii în Africa de Sud!“. (Ştia şi el că acolo se cereau masiv medici.) M-am dus direct la consulat, şi aveam formularele în mână, dar soţia a fost de părere să mai aşteptăm. Cu o astfel de ocazie nu aveam să ne mai întâlnim – pentru nicio ţară dezvoltată.

Mă resemnez şi mă defulez – parţial – în scris, de pe urma căruia dobândesc – oarecum – satisfacţii morale, între care prima este liniştea dată de evadarea din prezent. Acum pot să adaug la ele că închei ce am avut de împărtăşit într-o zi mare pentru România – 20 decembrie, când Timişoara a trăit o situaţie cu adevărat istorică: eliberarea de comunism. Desigur că în aceste zile se vorbeşte mult despre Revoluţie – termen pe care îl preiau, ca preambul la ultimele cuvinte. Nu o fac pentru că e prezent cel mai des pe buzele tuturor, inclusiv ale celor care îşi dau seama că nu e pe deplin adecvat; am mereu în minte prima fază a ei şi idealurile care i-au scos pe oameni în stradă. Există încă destule şi importante mistere în legătură cu acest eveniment capital, dar am mulţumirea sufletească să constat că majoritatea converg spre o concepţie pe care am susţinut-o şi eu, încă din prefaţă: revolta populară a fost esenţială şi merită locul de onoare. Fără ea nu s-ar fi putut da lovitura de stat, deci este cu atât mai revoltător ce s-a întâmplat după aceea. Pornind de la această idee fundamentală, am spus lucrurilor pe nume; măcar azi să am curajul pe care nu l-am avut atunci şi pe care ar trebui să îl admirăm la luptătorii anticomunişti din toate generaţiile. Chiar dacă nu am adus vreo noutate prin cele consemnate aici (mai ales că nu ofer un tablou complet, dacă am scris din memorie), sper să fie penetrant mesajul pe care îl doresc primordial: un puternic omagiu adus celor care s-au sacrificat pentru ca ţara şi poporul lor să acceadă unde s-ar cuveni să le fie locul.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

52] Evident că e vorba de turneul final, dar nu consider că trebuia căutată exactitatea absolută aici. Am făcut precizarea necesară când se impunea: într-o lucrare dedicată acestor momente supreme în fotbal. În cadrul ei, vorbind de ediţia din 1990, am redat pe larg acest episod. Cred că este inutilă orice explicaţie pentru acea iniţiativă.

53] Mi-e greu să introduc în text, şi poate nu e cazul, dar trebuie să arăt cu ce m-a impresionat Valeriu. A comentat un imposibil de uitat meci de rugbi (sportul pe care-l făcuse) România – Franţa, în care ai noştri au învins cu 15-14, după 0-14 la pauză. Şi mai remarcabil a fost la mari întâlniri de tenis: finala Năstase – Smith, la Wimbledon, şi jocul plin de dăruire făcut de Ţiriac împotriva aceluiaşi Smith în finala Cupei Davis de la Bucureşti. Ambele au avut loc în 1972.

54] Mi-a fost gândul, în principal, la Cristian Ţopescu.

55] Povestea recent Mircea Dinescu că, după o masă copioasă, unul din şoferii demnitarilor – reprofilat din securist – s-a întins bine şi a declarat: „Vai, ce-aş bate!“.

56] Cred că, într-o lume normală, adevăratele valori nu au nevoie de agresivitate sau josnicie pentru a se afirma; dimpotrivă, conştiinţa propriilor capacităţi se manifestă şi prin atitudine cel puţin binevoitoare faţă de cei din jur.

57] Folosesc cuvântul şi în sensul din engleză (sau franceză) al lui "miserable": nenorocit.

58] Vorbele nu sunt periculoase prin ele însele; este un adevăr de care n-au ţinut cont comuniştii şi pe care actuala putere îl exploatează mai bine decât cei alăturaţi lui Iliescu. Lovind acum în el, abat atenţia de la marile necazuri ale acestui popor, la care – conform obiceiului – guvernarea lor a adăugat destule.