Aventuri proverbiale

 

Prolog

 

Am scris tot ce urmeaza din doua motive: intai pentru ca simteam nevoia sa ma usurez de povara acestor cateva zile atat de stresante si de pline de talc pentru mine; apoi pentru ca m-am gandit ca experienta mea poate fi de folos altora in situatii similare – eu insami am simtit pe propria piele cat de neplacut e cand esti neinformat, prost informat sau, mai rau, dezinformat. Ma asteptam sa iasa o relatare scurta dar mi-a scapat din mana pe parcurs si s-a intins mai mult decat credeam. Toata povestea a dezvoltat o dinamica proprie pe care am preferat sa o redau pe cat posibil intr-o forma nefalsificata.

Cum n-am vrut sa reduc nimic in mod artificial, fortand „iesirea din scena” a unor intamplari pe care eu le consider neimportante dar care poate altora le-ar putea spune ceva mai mult, am scris pe cat posibil liniar si continuu, cautand sa nu las prea nimic netransmis. Ceea ce nu am urmarit in relatarea mea este arta beletristica; povestea nu se vrea frumoasa sau urata, interesanta sau plictisitoare, teatrala sau realista. M-am straduit pe cat s-a putut sa nu deformez realitatea si sa nu formulez sentinte la adresa nimanui. Singurele amendamente la regula veridicitatii („adevarul, care ne zbarleste parul...” ha,ha) sunt cugetarile mele pe marginea lucrurilor – fara pretentia de a fi in posesia adevarului suprem, sunt doar gandurile mele subiective – si prescurtarea numelor persoanelor implicate – ca masura de protectie a sferei lor private. Acum, dupa ce am scapat, simt o mare usurare.


 

 

Sambata, 5 iulie

Misiunea secreta

 

Plecarea din Spania mi-a picat greu, despartirea la aeroport a fost aproape patetica. Desi aveam sa lipsesc doar o saptamana, mi se parea ca va dura o vesnicie pana la intoarcere. Teama de esec, ca la ultima incercare de la Ambasada din Berlin, imi dadea tarcoale. Ma cuprindesese panica doar la gandul ca as putea fi nevoita sa raman in tara mai mult decat prevazusem. In fond, nu se stie niciodata daca nu cumva reglementarile stricte de aliniere la Europa nu prevad pentru romanii plecati din tara un regim cu totul si cu totul restrictionar. N-ar fi fost prima oara cand m-as fi vazut privata de calitatea mea de individa suverana, odata cu revelarea apartenentei mele de neam.

„Nu-i frumos ca dupa cinci ani de strainatate sa ma tem de propria mea patrie. Si apoi, si acolo s-au schimbat toate in bine. Nu mai e nimic abuziv, ca pe vremuri” – am incercat sa-mi fac curaj. „In definitiv, o baie de romanism s-ar putea chiar sa-mi faca bine” – am gandit timid in timp ce-mi indreptam pasii spre poarta de plecari a aeroportului.

De obicei imi place sa zbor cu avionul. Imi place atmosfera linistita si civilizata a aeropoartelor, cu magazinele cochete si aerul select. Pana acum n-am ratat niciodata ocazia de a incerca o seama de parfumuri din rafturile drogheriei fiecarei aerogari. De data asta insa, totul a fost altfel. Asezata in fata portii de plecare cu mult timp inainte de a incepe strigarea de imbarcare, nu m-am putut concentra asupra cartii pe care o dechisesem pe genunchi. Stiam ca de aici nu mai era cale de intoarcere si fixam cu ochii goi usa. „Of, de-ar trece odata totul!” Am incercat sa-mi inchipui ca a trecut saptamana si ca sunt deja inapoi, victorioasa. Trucul n-a functionat.

Calatorii din jur nu ma interesau ca-n alte ocazii. Nu simteam nevoia sa observ detalii iesite din comun, n-am incercat sa le ghicesc ocupatia si nationalitatea. Pur si simplu m-am izolat in cochilia mea, ca o fetita ramasa fara jucarii.

Zborul spre München a decurs rapid. Am mancat tot, in maniera clasic romaneasca de copil cuminte, vrajmas al risipei. Ajunsa in München m-am lasat purtata de tipicul parcurs al calatorului in tranzit. Odata cu trecerea in zona destinatiilor din afara Uniunii Europene, parca mi s-a proptit un pumn in stomac. Fara voie m-a strabatut inexplicabila frica de bariera de fier. „Aiureli, nu mai exista granite stricte, e lumea libera de ambele parti” – incerca sa ma convinga eul meu optimist. Ca o aprobare tacita, zambetul cald al chelnerului din aeroport; cu fizionomia lui bonoma de bavarez destoinic, care ma informeaza corect asupra efectelor binefacatoare ale noilor bauturi racoritoare din ierburi aromatice de provenienta asiatica. Brusc m-am simtit in München ca acasa si as fi vrut sa nu mai plec de-aici, daca s-ar putea. Mi-am astamparat setea cu o bautura cu ginseng; nimicitoarea sete ma lovise odata cu plecarea de acasa si urma sa ma insoteasca pana la capatul saptamanii.

Racoritoarea mi-a dat optimism – probabil un efect de tip placebo. Ceva mai relaxata, mi-am sunat sotul. Vocea prietenoasa din departari m-a asigurat ca totul e bine si neschimbat si m-a indemnat sa-mi omor timpul ramas la dispozitie prin magazinele aeroportului. In timp ce vorbeam, ma plimbam pe coridoare. Nu pot telefona in stare de repaus. Traiesc convorbirea cu mimica si gestica; prietenii mei imi cunosc latura asta si se amuza pe seama ei. Tineam rucksacul cu pretioasele acte pe umar, la gat imi atarna un saculet cu pasaportul, in mana stanga strangeam portofelul iar cu dreapta imi apasam telefonul mobil pe ureche. Conform intelegerii si instructajului primit de acasa, purtam tot ce e valoros asupra mea. De ce sa tentez hotii, chiar daca in aeroport erau slabe sanse sa ma atace cineva? In trecere prin dreptul unei vitrine mi-am zarit silueta usor impovarata, deloc semeata – cum s-ar fi vrut orice diasporeza respectabila cand isi viziteaza trecutul. Aratam precum copiii aceia de prin blocuri, care mi-au populat tineretea, mereu in drum spre sau dinspre scoala, cu cheia agatata la gat de un snur.

Dincolo de imaginea mea din vitrina am intrezarit brusc o figura cunoscuta. Doar doi metri ma desparteau de M. L., fosta prietena din copilarie pe care n-o mai cunosc decat din fotografii. Asa neverosimila cum pare, intalnirea unor persoane din satul copilariei mele tocmai in aeroportul international din München nu e deloc neasteptata. In definitiv, suntem tot noi, cei care pe vremuri ne toceam coatele pe bancile scolilor germane de prin Ardeal, aceiasi cu cei care azi asigura un venit constant companiilor aeriene Tarom si Lufthansa pe zborurile cu ruta Romania - Germania. Doar cercul in care ne invartim are o raza ceva mai mare decat acum douazeci de ani. Firesc, doar am crescut si noi („noi crestem odata cu tara!”).

Speriata, am tresarit si, cu un gest instinctiv, i-am intors spatele. Noroc ca nu m-a observat! Nimic mai lipsit de sens si poate chiar periculos decat o conversatie fortat prietenoasa intre doua avioane, cu punere in tema despre ultimii 25 de ani (!), pentru a ne desparti mai apoi inca o data pentru urmatorii 25 de ani sau poate chiar pe vesnicie. Sau poate doar pentru o saptamana? O confuzie sau o simpla intelegere stalcita a informatiei schimbate in graba ar putea conduce la lansarea unui zvon eronat pe seama noastra, zvon cu care mai apoi ne-am confrunta inocente, odata ajunse inapoi in matca parinteasca. Gura lumii, deh...

I-am relatat sotului meu la telefon scurta „viziune” si el m-a atentionat inca o data asupra caracterului „secret” al actualei mele incursiuni la Bucuresti. „Dupa cum cunosc eu lumea birocratilor, probabil ca nu vei avea ocazia sa dai o fuga la Sibiu sa-ti vezi parintii de data asta. E de preferat sa nu te arati cunostintelor, ca sa nu afle ca ai fost pe acolo”, ma prelucrase el inainte de plecare. Viziunea lui simplista, mecanicista, de german corect si nitel prea calculat mi-a provocat rasul. „Stii bine ca o sa le fac pe toate, nu ma las eu asa usor! Doar nu zbor din Spania pana la Bucuresti fara sa fac o escala scurta pana dupa colt la Sibiu!” – l-am contrazis cu blandete. Tonul face muzica, asta am invatat de la el, noi nu strigam ca romanii, cand vorbesc unii peste altii iar castigul de cauza il are cel care striga mai tare (nu cel care are argumentele mai bune).

A fost de acord cu mine; mi-a dorit succesul pe care il merit (?!...). Avea in voce o unda de neincredere. Uneori am impresia ca, desi suntem casatoriti de cinci ani, inca nu ma cunoaste pe deplin.

Mi-a sugerat sa dau o raita prin magazine, sa ma mai destind.  Cu delicatete m-a atentionat sa nu uit de mine daca intru in vreo librarie. Imi stie meteahna, cartile sunt substanta de respirat, dar de aici pana la a pierde zborul de Bucuresti e cale lunga...

Am incheiat convorbirea cu un moral ceva mai ridicat si mi-am inceput hoinareala prin aeroport. Libraria era intr-adevar bine dotata si m-am afundat cu mare placere in titluri si autori. Am pus deoparte o carte pentru fiul prietenilor la care urma sa stau la Bucuresti; continuam sa citesc cotoarele cartilor de pe rafturi, cu capul inclinat dupa sensul scrisului. Din loc in loc am intalnit carti „vechi prietene” pe care le mai rasfoiam o data cu evlavie sau „carti ravnite”, despre care am citit recenzii sau prezentari. Ajunsa in faza selectiei finale, cand incerc sa ma decid asupra catorva din numeroasele titluri pe care as vrea sa le iau cu mine, am constatat - pentru a cata oara? - ca am o natura excesiv de nehotarata. O privire fugitiva pe ceas mi-a inghetat sangele in vine. Parea opt fara cinci -  sau noua fara cinci? - pe ecranul ceasului meu nu se vedea prea bine. Noua fara cinci mi-ar fi fost fatal. As fi pierdut avionul. Cu inima-n gat am intrebat-o pe  vanzatoare cat e ceasul. Raspunsul, ca o usurare: opt fara cinci. Adrenalina imi alerga deja prin vene si m-am simtit dintr-o data gata de atac. Urma sa am nevoie de instinctele mele de vanatoare in saptamana care venea. Poate ca sotul meu avusese totusi putintica dreptate; cartile, bata-le vina!

Cu prada editoriala in rucksac m-am indreptat spre poarta H45 ca sa constat ca s-a mutat plecarea la alta poarta, exact in capatul celalalt al aripei aeroportului. Brusc mi-am simtit oboseala din picioare si, odata ajunsa la destinatie, m-am asezat cu vadita usurare. Incepuse sa ma incerce banuiala ca mama nu se va descurca singura in aeroport cand va veni sa ne viziteze. Ca sa o ajut putin, m-am apucat sa fac notite; am explicat pe indelete cum se trage apa la toalete, unde se afiseaza zborurile etc. Imi planificasem sa-i inmanez insemnarile la intalnirea nostra surpriza de dupa rezolvarea formalitatilor. Ma imaginam deja sunandu-mi parintii din capul strazii si prefacandu-ma ca sunt departe. Apoi momentul apasarii pe clanta, cu telefonul inca la ureche. „Dar poate ca e totusi mai bine sa-i anunt ca vin; la varsta lor n-as vrea sa sufere vreun atac.” - am zambit tamp,  cu imaginea bucuriei revederii deja in ochii mintii.

In avion am urcat ca oile. Stewardesa ne-a zambit prietenoasa indemnandu-ma sa ma servesc cu ziare si reviste. Am luat doua reviste germane pentru mine si pentru C.. Citim amandoua aceleasi periodice, desi traim in lumi complet diferite si avem ocupatii atat de distincte! Asezata pe locul meu, m-am dedat unuia din sporturile mele preferate: cuvintele incrucisate. Ca de obicei, mi-am luat loc la geam; in multe privinte pot fi de un calcul pragmatic care uneori ma dezgusta pana si pe mine insami.

In stanga mea s-a asezat o tanara spanioloaica destul de corpolenta; m-a cam strivit la perete. Dincolo de ea, un baiat de-al nostru incerca sa infiripe o conversatie cu ea. Fata avea aerul unei morse, nu se purta prea ingrijit si nu vorbea decat spaniola. Curajosul tanar roman nu s-a dat batut si a incercat cu un amestec de engleza si italiana. Venea de la un seminar international – zicea cu mandrie ponderata -  o calatorie de studii pentru doua saptamani in München. Spaniola i-a dat de inteles evaziv ca mergea la Bucuresti in scopul unei intalniri pe teme culturale. Erau noua tineri spanioli in avion; urmau sa stea opt zile. Romanasul nostru, deschis si scolit, avid de nou si de informatie mi-a inspirat putin mila. Se zbatea ca un peste pe uscat in desisul numeroaselor limbi pe care le stapanea mai mult sau mai putin bine, in dorinta de a se face neaparat inteles (sau poate doar observat?). As fi putut sa-l ajut, doar stiu spaniola, dar nu vedeam de ce sa ma amestec. Noi, ardelenii, suntem uneori cam caposi. Iau ca exemplu situatia clasica de a intreba in autobuz unde trebuie sa cobori pentru o anumita adresa. Mi s-a intamplat la Bucuresti sa fiu indrumata de trei persoane deodata iar unii chiar au coborat cu mine si m-au condus la destinatie, povestindu-mi pe drum cu lux de amanunte detalii din situatia lor familiala sau necazurile lor cotidiene... In Sibiu, aceeasi situatie m-a adus odata aproape de culmile disperarii: intreband din om in om, abia al cincelea a stiut sa ma indrume, iar cand l-am intrebat de ce nu mi-a spus de la inceput, ca doar a auzit cum intreb in stanga si-n dreapta, mi-a raspuns imperturbabil „dar pe mine nu m-ati intrebat”. Asadar dragi copii, cei sapte ani de acasa ne-au invatat „sa nu vorbim neintrebati” iar noi ardelenii oricum nu ne amestecam in viata privata a nimanui fara sa fim poftiti. Poftim natiune; doua mentalitati complet opuse, impreunate sub acelasi steag!

Cu neplacere am inregistrat cum tanarul incerca sa o instruiasca pe fata sa se fereasca de calici prin Bucuresti. „Sunt  multi care incearca sa fure, sa te traga pe sfoara. Ai grija! Nu-i lasa sa bage de seama ca esti straina”. Adevarul e ca la modul dezlanat in care se purta spanioloaica, imposibil sa nu se vada imediat ca nu e de prin partea locului. Majoritatea covarsitoare a fetelor din Bucuresti sunt cochete, nu ca ea. Asta a observat pana si sotul meu, care nu e tocmai un vanator de fuste; doar nu degeaba se spune ca „ce-i frumos, si lui Dumnezeu ii place”.

Asaltul a dat roade. Fata din Sevilla a inceput sa manifeste interes, desi din pacate nu prea intelegea mai nimic. Si-a intrebat colegii din avion in gura mare „que significa la palabra bikerful (be careful) en inglés?”. M-a dus gandul la critica lui Iorga la adresa romanilor care – se pare inca de pe vremea lui – aveau obiceiul sa-si critice conationalii peste hotare, facandu-i albie de porci, pe motiv ca bantuie prin lume pusi pe capatuiala, tigani, hoti si criminali sau, in cazul cel mai bun, pur si simplu oameni de nimic pe care nu te poti baza. Imi venea sa-l iau pe tanar la trei pazeste si sa-l apostrofez pentru nedreapta reclama negativa pe care ne-o facea.

Dar sunt romanca si eu, imi place armonia si nu caut cearta cu lumanarea. Am preferat sa-mi vad de cuvintele mele incrucisate in continuare. Ca de obicei, n-am iesit in evidenta.

La coborarea in aeroport mi-a batut din nou inima mai tare. Era trecut de miezul noptii. Aeroportul modern, curat si luminos ar fi putut fi oricare altul din lume. Doar cam pustiu. Ma simteam singura pe culoare. O delegatie de straini din avion a fost luata cu microbuzul albastru pentru VIP. Face impresie. Si noi foloseam ocazional microbuzul cu pricina dupa evenimentele din decembrie, cand culegeam cate o familie de olandezi rataciti si dezorientati veniti sa ne ajute cu medicamente sau cu asistenta medicala.

Trecerea prin controlul pasapoartelor s-a facut lejer, ca prin branza. Singurul loc in care posesia unui pasaport romanesc are un efect pozitiv asupra autoritatilor e granita, dar atentie :  numai cand vii dinspre afara spre inauntru!

Bagajele au venit repede. Pilotii si stewardesele noastre stateau in rand cu noi la recuperarea lor. M-a izbit contrastul strident dintre fizionomiile lor concentrate si usor nesigure, prin comparatie cu surasul sigur de sine cu care ne servisera pe parcursul zborului. Cine-a inventat expresia „sunt in aer” nu s-a gandit la personalul insotitor de zbor care e scolit sa combata panica cu orice mijloace, cata vreme e suspendat in cer. Cazute fiind cortinele, jos pe uscat, in spatele decorului, ei nu ne mai vad, de parca am fi de sticla. Sunt si ei in vizita, nevoiti sa doarma pe aici pe undeva pana maine si bucurosi sa plece inapoi pe la casele lor dimineata la prima ora.

Am remarcat cu bucurie ca la caruselul de bagaje nu mai misunau personajele dubioase in salopete albastre, care acum un an ne smulgeau bagajele din mana ca sa ni le care ei si la sfarsit ne scuipau daca le lasam mai putin de doi dolari. „Sa fie imbunatatirea asta de bun augur? Poate ca nu e dracul asa de negru cum mi-l inchipui eu. In fond, de ce sa nu fie si aici lucrurile simplificate, ca-n vest?”

La iesire alta surpriza placuta: vamesii nu m-au intrebat nimic si m-au lasat sa trec fara probleme. Bagajul meu era mic, oricum nu aveam nimic deosebit la mine. Intentionat nu-mi luasem multe lucruri, prada superstitiei prostesti ca nu voi fi nevoita sa raman decat atat cat imi ajung rufele.

M. ma asteapta in fata usilor batante de la iesire. M-a prezentat scurt unei cunoscute care asteapta si ea „un grup de elevi spanioli cu care urmeaza sa faca un curs de origami in urmatoarele zile”. N-am comentat, am salutat corect si am plecat la masina. Afara nu era asa de cald ca la noi - „macar vremea e de partea mea”. Valul de canicula bucuresteana tocmai se dusese. Inca un semn bun. Am inceput sa contabilizez semnele bune. „Poate ca o sa scap mai usor decat credeam”. Oricum, in revista cu cuvintele incrucisate era notat la horoscopul meu ca miercuri si joi vor fi zilele mele de randament maxim din tot cuprinsul anului, la toate nivelurile. Ce pacat ca nu cred in oracole!

Bagajul a aterizat pe bancheta din spatele masinii. „E mai bine decat in portbagaj. Nu mai sunt hotii ca inainte, dar oricand pot deschide portbagajul la un semafor, nu vrem sa-i tentam.”

Ma bantuia aceeasi sete, desi bausem multa apa plata in avion. La auzul vestii ca nu este bere acasa, ne-am hotarat sa cumparam de la benzinarie. Aerul de Bucuresti mi-a trezit ca de obicei pofta de fumat, ca pe vremuri in studentie.

Pentru R. am cautat o bere mai de soi, Beck´s e la moda acum. Din pacate am gasit doar o sticla. Am mai luat trei de Tuborg pentru noi si un pachet de Marlboro lights pentru mine.

La casa statea o tanara de vreo 20 de ani, generatia netraumatizata de regimul de trista amintire. Am scos banii romanesti cei multi pe care ii gasisem in suportul de servetele la recenta curatenie dupa zugravit. Aveau multe zerouri. Nu prea aveam idee cat valoreaza. L-am intrebat pe M. daca ajung pentru bere si tigari iar el a dat din cap aprobator; avea un zambet pisicher in coltul gurii. M. e actor; norma intreaga la Teatrul National.

Casierita mi-a luat banii si a inceput sa-i stivuiasca pe caprarii. „Astia nu mai e buni” mi-a zis dand de-o parte cateva hartii de „zeci”. „Nici astia nu mai merg” si-mi separa un „cincizeci” de altii care aratau exact la fel. „Dar ce au?” – am intrebat eu amuzata – „nu e buni?” facand pe proasta. „Astia au o vioara cu auriu aiciea iar ceilalti au doar un norisor neregulat in margine” mi-a explicat ea cu daruire. „Dar astia nu mai merg de mult”- a completat scrutandu-ma cu interes. „Nici eu n-am fost pe-aici de mult” – am replicat cu jumatate de gura. La ora aceea tarzie, sefa ei, vizibil plictisita in lipsa de alti clienti, ma privea contrariata din usa dependintei. Probabil aratam ca proaspat picata din cer, ceea ce la urma urmei era adevarat.

I-am dat fetei o hartie mai mare, valabila si i-am mai cerut si o bricheta. M-a intrebat mandra de care vreau, aratandu-mi raftul cu trei categorii de brichete multicolore. Am dat sa zic „pe cea mai scumpa” (nu-mi place cand se golesc imediat dupa ce le cumperi sau, mai rau, cand nu merg deloc). Spre surpriza mea mi-a iesit pe gura „cea mai ieftina, te rog” si am rosit toata sub privirile mirate ale lui M., in timp ce fata insista sa stie si culoarea pe care o prefer. Hotarat lucru, sindromul Romania era mai tare decat mine; tot pe spirit de economie imi era bransat creierul.

„Verde” am adaugat cu vocea stinsa si i-am lasat trei monezi de aluminiu pe tejghea. Fata mi-a multumit cam exagerat dupa gustul meu. Afara, M. mi-a atras atentia ca „discurile alea de aluminiu faceau cat doua note de banca din alea mai mari decat palma si probabil mai mult decat cea mai scumpa dintre brichetele oferite” (adica vreo 20.000 de lei, nici macar un Euro intreg).

In masina l-am intrebat pe M. ce inseamna Origami. Am aflat ca  e arta de a impatura hartii in diverse forme fanteziste, ca avioanele si barcutele sau solnitele din copilaria noastra. Am ramas pe ganduri neputandu-ma impiedica sa nu compar in minte nivelul manual al fetei je m´en fichiste din avion in raport cu cel spiritual al baiatului roman, complexat dar scolit. Cum o fi mai bine, maica?

M. rula exagerat de incet pe probabil cea mai buna sosea din Romania, cea pe care toti nou venitii o folosesc cand aterizeaza la Otopeni si iau drumul capitalei. Mi–am amintit amuzata cum, la vizita Papei de la Roma, din lipsa de fonduri, edilii capitalei au asfaltat doar banda dreapta a soselei. La plecare au inchis circulatia pe tot tronsonul, ca sa poate merge limuzina inapoi, cu Papa cu tot, pe banda reparata. Sa mai zica cineva ca romanii nu sunt geniali! Iata: solutii ideale pentru bani putini!

La intrebarea mea, de ce e asa de temator la volan, M. mi-a aratat o masina parcata discret pe dreapta, in dosul unui monument. „Acolo e radarul, l-am vazut la venire”. „Ahé” –  am murmurat in barba si m-am bucurat in sinea mea ca am norocul sa detin prieteni care ma primesc si ma ocrotesc aici, ca sa nu ma jecmaneasca taximetristii sau sa nu calc in mai stiu eu ce strachini. Trebuie sa fie greu pentru strainii care vin incoace, fara sa aiba cunostinta de nimic!

Ajunsi acasa ne-a intampinat R. cu ochii mici. Adormise deja obosita dar berea a tentat-o; au inceput povestile si amintirile. Dupa o ora ne-am retras istoviti si am adormit bucurosi ca a doua zi era duminica si puteam rasufla inainte de asalt. Am dormit bustean pe canapeaua extensibila si mi s-a parut ca a trecut doar o secunda pana la trezire.


 

 

 

Duminica, 6 iulie

            Fiare vechi

 

V. misuna prin casa, bucuros nevoie mare ca intr-adevar sunt aici, dupa cum ii promisesera mama si tata. La cei cinci ani pe care-i are, stie cateodata sa se impuna ca un om mare. Cu greu il convinsesera cu o zi inainte sa se culce fara sa ma astepte, mintindu-l ca vin „abia maine”. Dimineata s-a sculat curios ca de Pasti, parca grabit sa caute ouale vopsite. Micul dejun in familie, atmosfera linistita a caminului, somnul bun si certitudinea ca e duminica m-au mai relaxat putin. Am manancat iaurt de la tarani („tarzani”) si branza buna facuta in casa. R. avea dureri de cap de la berea Beck´s. Ce noroc pe noi ca n-am mai gasit aceeasi marca ravnita („la pomul laudat...”)!

Am iesit cu rotilele in parc si am organizat o intalnire spontana cu C., care ne-a  povestestit cu obida despre stresul ei de la serviciu. Dilema ei era clara. Avea de ales intre comfortul unui salariu indestulator, garant al unei presiuni psihologice continue la munca sau un salariu de nimic, legat de un trai dulce fara dureri de cap. Am dezbatut tema cu pro si contra. Cum e mai bine, intre ciocan si nicovala? Ne-am despartit mai apoi fara sa ajungem la un consens. Parerile s-au impartit in doua tabere: de-o parte noi toti convinsi ca e cazul sa-si continue cariera, sa stea locului si sa aiba rabdare in postul ei cu multe raspunderi. In cealalta tabara, C. singura-singurea, visand sa ia totul de la zero pe un salariu de nimic, intr-o filiala de banca dintr-un oras de provincie uitat de lume. Ne-am despartit fara prea multe comentarii. A ramas stabilit sa ne intalnim seara la un pahar de vorba si un gratar in curte.

Mi-a ramas sufletul la rotile si mi-am propus sa ma „premiez” cu o pereche identica daca reusesc sa depun dosarul de renuntare la cetatenie in cursul saptamanii. Cu C. Am stabilit sa iesim candva in cursul saptamanii la Carrefour in acest scop motivator.

Am rulat online spre un restaurant din cartier care s-a dovedit a fi surprinzator de dragut si am mancat cu placere ciorbite, ficatei si clatite. Neputand face fata masei de mancare, am cerut resturile la pachet si am primit prompt un „doggi bag” ambalat profesional, fara sa fim insotiti de priviri dezaprobatoare. Asadar, se pare ca intre timp si aici au inteles toti „ce e milionul de lei” si asta e bine.

Ajunsa acasa m-am dedicat fara chef stabilirii de contact prin telefon cu prieteni si cunoscuti care imi promisesera sa ma ajute pe lungile drumuri ale hartiilor. Vestitul „n-ai pe cineva, undeva...” il urasc asa de mult, dar stiu bine ca fara el nu se poate. Spre surprinderea mea am constatat ca prietena pe care ma bazam cel mai mult nu demarase inca nimic si avea de gand sa organizeze abia luni dupa amiaza o „sedinta de punere in tema” la o bere pe o terasa, cu mai multi „ajutatori”. Am suspectat fara sa o condamn ca berea si taclalele o interesau oricum mai mult decat problemele mele administrative. Doar nu ne vazusem de cel putin doi ani! Din pacate nu-mi ardea sa pierd o zi din pretiosul timp pe care as fi vrut sa-l dedic familiei mele, fara sa fac nimic. Am stabilit sa ma sune ea mai tarziu dupa ce ia contact cu prietenii dispusi sa ne ajute. „Te sun eu azi mai pe seara” – a ramas cum am vorbit.

Am mers apoi la Moll sa cumparam ceva pentru gratar. Parcarea era plina, magazinul intesat de lume, desi era duminica dupa amiaza. Spre surprinderea mea, totul era deschis. Am schimbat ceva bani. M-am uitat la lume si am admirat mult tineretul modern, destupat, decent, civilizat. R. Mi-a atras atentia sa nu judec dupa aparente. E drept ca s-au inmultit cei „ca noi” dar la Moll vin oricum doar cei care isi pot permite o cumparatura mai de soi. Si aici, ca si la aeroport sau aiurea prin locuri publice, am vazut din loc in loc barbati in uniforme care vegheaza la linistea publica, angajati ai firmelor particulare de securitate. Securitatea ca institutie privata; la prima vedere o contradictie in sine. M-am surprins bucurandu-ma de prezenta lor. Stiu ca pentru straini ar putea avea un efect inhibant dar eu ii consider OK.

Lui R. i-a facut cu ochiul un filé de peste si m-a intrebat daca sa-l cumpere. Spre rusinea mea, desi locuim intr-o  zona litorala, nu prea mancam peste, asa ca nu ma pricep. „Pare in ordine” – i-am replicat evaziv si am lasat-o sa-l ia.

Seara. De acasa - ce repede spun „acasa” de parca as fi fost aici de-o vesnicie! – am vorbit la telefon cu K. & K. Ei ar fi vrut sa ne intalnim si sa iesim impreuna undeva. Am inceput sa ma simt stresata. Si eu as fi vrut sa ma vad cu toti prietenii dar apucasem sa promit celorlalti... Si eram inca atat de obosita. Am amanat scuzandu-ma ca vreau sa-mi adun puterile. Asa griji sa tot ai, cand te curteaza prietenii din toate partile!...

Pe strada prost pavata din Vatra Luminoasa trece o caruta. O pereche tanara de tigani se lasa trasa de un cal destul de aratos. Ea motaie cu capul pe umarul lui. Barbatul striga pe un ton monoton ceva care e greu inteligibil. R. imi „traduce” : „fiare vechi, astia aduna fiare vechi”. Nu-mi vine sa cred ca a revenit vremea negustorilor ambulanti, ca-ntre cele doua razboaie mondiale, cand treceau prin mahalale. Situatia are ceva nostalgic. Oare chiar se poate trai din fiare vechi in zilele noastre sau o fi doar o moda noua? Perechea de tigani pare fericita.

R. spala cu obida in chiuveta pestele filetat. Partea care nu era expusa la vedere e plina de solzi si aripioare. Ce truc ieftin! Ma intreb cum isi inchipuie ca mai cumparam a doua oara daca ne trag asa pe sfoara?

Bem un vin bun si povestim pana tarziu povesti romanesti. Povestile mele din „strainezia” nu sunt niciodata prea variate si se termina rapid. In materie de continut variabil, viata in Romania e imbatabila si plina de neprevazut.

M. se lupta cu pestele faramicios pe gratar. Jumatate din el cade printre gratii pe foc si se face scrum. Nu face nimic. Sa fie primit!

Limita de doar doua sticle de vin ne face sa ne oprim oarecum prea devreme din elan. Duse sunt vremurile cand ne prindea dimineata povestind mai departe! Excesele sunt de-acum istorie. Cu simtul datoriei care ne pandeste pe toti maine, am adunat masa, am spalat vasele si am culcat copilul.

Inainte de culcare am mai sunat-o o data pe L., de control. „Ziceai ca ma suni ian sara, si sunata te-ai facut!” – i-am reprosat pe ardeleneste in speranta ca rezonantele familiare i-ar putea trezi amintirea unei indatoriri. Mi-a promis ca ma suna a doua zi, la prima ora. „Ce sa fac daca m-am intalnit cu prietenii si s-a lungit povestea la o terasa?” – mi-a spus pe un ton nevinovat. „Intr-o jumatate de ora sunt acasa, ii sun pe respectivii si maine dimineata te scol cu telefonul la prima ora”.

 Dupa miezul noptii, inainte de a adormi, stand intinsa in pat ma intreb cat de incantati vor fi cei pe care L. avea de gand sa-i sune acum, „la ultima ora”...


 

 

Luni, 7 iulie

            Buletin de Bucuresti

 

Micul dejun la ora 8,00 arunca o lumina idilica asupra tabloului zilei. Din pacate suntem toti macinati de grabe si indatoriri, chiar daca impresia de ansamblu e pasnica. R. a plecat la serviciu. Am ramas acasa cu M. si cu copilul,  asteptand un semn prin telefon ca sa stiu unde sa incep cu completarea dosarului. Imi fac toaleta de dimineata pe indelete. Baia gazdelor mele e luminoasa si alba, nu seamana cu baile de bloc prin care ne-am petrecut tineretea. Totul e impecabil si modern, doar presiunea apei lasa de dorit. Firul de apa se prelinge incet din robinet si-mi da senzatia de miere curgatoare. Il rog pe M. sa porneasca hidroforul ca sa fac un dus. Apa isi dubleaza presiunea, totul arata iar normal, dupa normalitatea cu care m-am obisnuit eu, cea a altor locuri.

La ora 10 m-am decis din lipsa de semne sa sun eu la L., ca sa aflu ca abia dupa amiaza era planificata o prima intalnire cu doamna care a lucrat candva la pasapoarte. L. mi-a repetat pentru a nu stiu cata oara sa stau linistita si sa astept, dar nu eu pot sa asist la scurgerea timpului fara sa incerc macar sa demarez ceva. Mi-am procurat adresa si numele Doamnei cu pricina si M. m-a transportat cu masina la Evidenta Populatiei, taman in celalalt capat al orasului, in Drumul Taberei.

Un politist banuitor imi cere un act de identitate la poarta si ma trece intr-un catastif. Femeia e de fapt o tanara cocheta cu care leg repede vorba si ne intelegem rapid. Ii arat lista actelor necesare renuntarii la cetatenie si ii explic ca-mi lipseste certificatul de casatorie in romana si mi-a expirat cazierul judiciar. Spre surprinderea mea ma intreaba daca am buletin, de parca asta ar avea vreo relevanta. Ii spun ca nu mai am de doi ani si ea ma lamureste ca fara buletin nu merge nimic. Desi logica mea imi spune ca nu am dreptul la un buletin cata vreme nu locuiesc nicaieri in tara asta, ma las purtata in centrul comercial de vizavi unde mi se fac fotografii si la oficiul postal unde platesc o taxa pe fostul meu nume de fata, pretinzand ca locuiesc la o adresa fictiva din Drumul Taberei (ca sa nu fiu nevoita sa merg la posta din fostul meu cartier). La fotograf am pentru o clipa sentimentul ca sunt la puscarie, pentru ca mi se pune un catron in mana pe care trebuie sa-l tin in fata bustului. Noroc ca nu scria nici un numar pe el.

Inapoi la evidenta populatiei completez o cerere de buletin, atenta mereu sa trec numele si adresa de care nu am mai facut uz de cinci ani de zile. Cat pe ce sa semnez cu numele german cu care m-am obisnuit „in ultimii cinci ani”.  Ii dau lui T. buletinul meu expirat. Recunosc ca ma despart greu de el. E cel pe care l-am primit la 14 ani, face legatura cu orasul meu natal transilvanean. Pana si husa protectoare de piele maro e stantata cu stema cetatii. Oftez si ma cert in gand pentru sentimentalismul ieftin.

M-am asezat apoi, asteptand sa vina T., fata care ma ajuta. Din cand in cand iese, vizibil stresata, si-mi cere cate un act. „Noroc ca le-am adus pe toate” – am gandit in timp ce cautam certificatul de nastere. La a treia iesire mi-a cerut „actul de casa”; am ramas perplexa. Numai la asta nu m-am gandit. Contractul apartamentului e la Sibiu la parinti. Ce sens avea sa-l iau? T. ma linisteste: „Facem buletin provizoriu cu domiciliu declarat, fara dovada de casa”.

Dar sa nu zicem hop pana nu sarim: de bine ce ma vedeam deja cu buletinul provizoriu in mana, m-am trezit scuturata drastic de T. „Ce mi-ai facut?! Era sa ma dea afara sefa cand i-am dat buletinul tau cel vechi! Mi-a spus ca numai pentru ca suntem colege trece cu vederea nerusinarea asta si m-a pus sa-i promit ca e prima si ultima oara cand fac asa ceva!” Speriata ca de bombe realizez ca scandalul s-a iscat din cauza mea. In invelitoarea buletinului aveam o bancnota de cinci Euro, un fel de inlocuitor al „sutei din buletin” de pe vremuri, cea pe care o piteam acolo pentru orice eventualitate, pentru cumparaturi ad hoc sau pentru vreo amenda la ITB. Chiar crezusem ca poate sa fie utila: cine vrea poate s-o ia, cine nu, poate sa o lase acolo, dupa mottoul „nici usturoi n-a mancat, nici gura nu i-a mirosit”. Chiar discutasem cu o seara inainte situatia jenanta a „taxelor de timbru” si in naivitatea mea mi-am intrebat gazdele daca e cazul sa recurg la bancnote autohtone sau mai bine sa le cadorisesc pe cele straine. Impreuna concluzionasem ca o bancnota cu o cifra sub zece face o impresie proasta, chiar daca valoreaza mai mult decat un teanc cu multe zerouri. Asa ca am luat hotararea sa cheltui doar bani romanesti dar, in nimicnicia mea, am uitat de bancnota pusa in buletin de mai demult. Una peste alta, aventura asa cu sfarsit fericit a contribuit pe de-o parte la debusolarea mea totala („se da sau nu se mai da, daca se da, atunci cand, cui si mai ales ce?); pe de alta parte mi-a prins bine pentru ca de aici inainte aveam sa ma sfatuiesc cu T. la fiecare miscare, inclusiv in probleme atat de delicate cum sunt micile atentii.

Sa fie intr-un ceas bun. Am buletin de Bucuresti! Si-acum ce sa fac cu el? Eu de fapt pentru altceva am venit. Nu ca sa-mi dea, ci ca sa-mi ia actele sunt eu aici. Imi amintesc de anecdota aceea de la Radio Erevan: „Este adevarata ca Ivan Ivanovici a castigat la Loz in Plic un Trabant? Raspuns: Este adevarat, dar nu era Trabant ci era bicicleta ruseasca, si n-a castigat ci i s-a furat”. Cam asa si cu renuntarea mea la cetatenia romana, astia nu vor sa-mi ia, ei vor sa-mi dea...

Am stabilit cu T. sa ne intalnim seara la o terasa, impreuna cu prietena noastra comuna, L. si cu un alt amic de-al lor, care ma ajuta cu certificatul de atestare fiscala. In statia de autobuz am constatat cu bucurie ca mijloacele de transport in comun sunt curate si civilizate. Nu mai atarnau oamenii ciorchine din usile deschise, ca acum 15 ani.

Vanzatoarea de bilete citea o revista cu sfaturi practice gospodaresti. La intrebarea mea, „ce tramvai merge in Iancului?” mi-a raspuns ca pe acolo nu trec tramvaie (vazusem si eu ca nu sunt sine dar ma luase gura pe dinainte) si ca troleibuzul 90 e cel care imi foloseste. Am cumparat trei bilete. Probabil am lasat o impresie nelamurita cand am intrebat daca sunt valabile pe orice mijloc de transport caci, in timp ce ma indreptam spre peron, vanzatoarea m-a mai strigat o data atentionanadu-ma ca troleibuzul e „acela care are doua brate pe acoperis” si ca „scrie pe el 90”. Mi-a venit sa rad de absurdul situatiei.

La ora cinci ne-am intalnit pe terasa restaurantului. Prietena mea L. a venit cu intarziere de o ora. Ea intarzie mereu. Daca tot nu ne-am vazut de doi ani, ce mai conteaza o ora?

Cunoscuti de-ai fetelor vin pe la masa noastra, isi prezinta omagiile, unii chiar ne saruta mana. Imi trag mana inapoi, ma incomodeaza obiceiul asta; m-am dezobisnuit.

Masa a decurs intr-o atmosfera placuta, sub mottoul incurajarilor de genul „o scoatem noi la capat”, desi era limpede ca nimeni dintre noi nu stia exact ce e de facut. T. m-a linistit spunandu-mi ca buletinul ne va fi de mare folos. Am stabilit sa mergem a doua zi impreuna la primarie ca sa incepem peripluul pentru transcrierea certificatului de casatorie. Tanara pereche de avocati, invitata pentru sfatuirea pe tema atestarii fiscale, s-a dovedit plina de bunavointa, dar fara experienta. M-am decis in sinea mea sa nu apelez la ei.

Am mancat mici si am baut bere. Un fost cascador si senator, acum in carje in urma unui accident, mi-a vorbit despre arta de a te bucura de viata. Se vedea de pe el ca nu are bani nici de bere dar se vedea de asemenea ca a avut probabil candva mai multi bani decat noi toti laolalta. Un actor pe care parca l-am vazut pe la televizor facea turul meselor. Se pare ca nimerisem intr-un local cu multi artisti. Chelnerul ii trata cam neglijent; sunt sigura ca o facea pentru ca stia ca nu prea au bani. Toata lumea avea o imensa disponibilitate de a se destainui. Postura de ascultatoare de spovedanii m-a facut sa ma simt incomod. Prea multe trairi si sentimente covarsitoare pe secunda.

Noroc ca a venit  ploaia si ne-am grabit fiecare spre casa. Noi, fetele am luat un taxi si am condus-o intai pe L. acasa. In sfarsit are apartamentul ei si e tare mandra. Are si de ce. Imi amintesc cat de bucuroasa am fost eu cand am reusit pasul asta. Cate sacrificii, cati ani de asteptari! Apartamentul ei, ca si al meu de pe vremuri, e la un etaj foarte inalt, intr-un bloc anost, intr-un cartier marginal. Emotionata m-a chemat pe balcon sa-mi arate niste lumini in zare: „uite, se vede chiar si Casa Poporului” mi-a spuns cu mandrie.

Apartamentul e curat si aerisit, dar mobilele lipsesc aproape cu desavarsire. Primul lucru pe care vrea sa-l faca inainte de a-l mobila este sa-si puna contor de apa. Toata lumea are momentan obsesia asta in Bucuresti. Lipsa contorului atrage cheltuieli necontrolate cu care noi nu mai suntem obisnuiti sa calculam. Ii fac complimente si ma bucur pentru ea. Sunt sincera entuziasmata dar ea pastreaza un aer neincrezator. Simt ca ar vrea sa raman aici peste noapte, sa depanam impreuna amintiri si sa dormim pe salteaua gonflabila, „ca-n vremurile bune”, dar se abtine. Mi-e deja dor de canapeaua extensibila care ma asteapta in apartamentul prietenilor. Alerta datorata formalitatilor care ma asteapta nu-mi da pacea necesara pentru o noapte de excese si nedormit. M-am retras lasand-o impreuna cu T., cu care urma sa ma intalnesc a doua zi. Am simtit dureros ca m-am schimbat, nu mai aveam licarul disperat de nebunie de pe vremea traiului precar bucurestenesc.

Seara, inainte de a adormi, m-a cuprins ingrijorarea. Oare trebuia neaparat sa pierd o zi facandu-mi un buletin? De ce nu era de-ajuns cu pasaportul? Mai aveam patru zile lucratoare la dispozitie. Prima trecuse deja fara prea mari rezultate.


 

 

Marti 8 iulie,

Drumul spre iad e pavat cu bune intentii

 

M-am intalnit cu T. la primaria de sector. Si aici, poarta era pazita de un gardian in uniforma. Doamna de la starea civila mi-a primit actele si le-a dat spre inregistrare unei subalterne. Intre timp ne-am aciuit in casa scarilor, „discutand discutii”. Doamna era distinsa si cocheta. Cu cate eforturi o reusi sa se poarte asa ingrijit cand salariile sunt asa de mici?

Nu dupa multa vreme m-am auzit strigata de subalterna ei. De cum am intrat in birou, a inceput sa strige la mine pretinzand ca una din cópii n-ar fi suficient parafata. E multa vreme de cand n-a mai tipat nimeni la mine; pentru moment raman muta, ca paralizata. Colega ei se ridica ostentativ de la birou, iese si ne lasa singure. Dupa un moment penibil in care ii strecor functionarei „ceva marunt de cafea” se dovedeste ca stampila respectiva era de fapt in regula (ceea ce chiar asa si este). Ma chinuie aceeasi sete cu care lupt inca de la sosirea in tara. In birou e un distribuitor de apa rece dar paharele de unica folosinta s-au terminat. Primesc o cana pe care scrie „sef” si beau cu nesat.

La rugamintea mea de a mi se inmana hartiile ca sa le duc eu insami prin locurile pe unde mai trebuie inregistrate, functionarele ma sfatuiesc sa nu incerc pentru ca e complicat si „oricum, daca ne lasati sa le trimitem noi, intr-o luna sunt deja gata”. Probabil ca n-a reusit nimeni sa-si transcrie certificatul de casatorie in trei zile, dar eu nu ma las descurajata. Am iesit de la primarie, cu plicul sigilat in mana, nu inainte de a o ruga pe Doamna cea distinsa sa primeasca o mica atentie din partea mea. Ne-a refuzat pe motiv ca T. I-a fost colega de serviciu dar dupa insistentele mele a cedat. Situatia a fost penibila pentru ambele parti dar eram convinsa ca duce lipsa de bani si, la randul meu, ii eram foarte recunoscatoare ca m-a ajutat sa grabesc procedura. In fond, nimeni n-a cerut sau facut ceva interzis. „Drumul spre iad e pavat cu bune intentii...”

Cu T. afara, decidem sa luam un taxi spre circumscriptia de politie de care am apartinut cu ultimul meu domiciliu. Acolo trebuia dus certificatul de casatorie in vederea inregistrarii mele cu noua mea stare civila. Sunt nelinistita pentru ca T. mi-a spus inca de ieri, cand cu buletinul expirat, ca la circa 12 se zugraveste si momentan nu lucreaza cu publicul. Ar fi culmea sa platesc zborul la Bucuresti degeaba si sa nu rezolv nimic, din cauza ca se zugraveste la Politie! Odata ajunse acolo, constatam cu bucurie ca T. e primita imediat. Nu dureaza mult si se intoarce nemultumita. Doamna care ar fi trebuit sa prelucreze actele nu s-a dovedit cooperanta. Iar i-am dau lui T. niste bani, rugand-o sa nu se dea batuta. Pana la urma ni s-au dat ceva sperante: am fost poftite sa revenim intr-o ora cu promisiunea ca pana atunci, Doamna responsabila va incerca sa se uite pe hartiile mele, daca are timp.

Am luat alt taxi catre Sediul Central al Politiei, pe Soseaua Stefan cel Mare. Speram sa obtin cazierul, acum daca tot aveam un buletin, caci pe baza de pasaport nu se elibereaza nimic.

La Politie am impartit sala de asteptare cu un barbat insotit de un copil handicapat cu capul exagerat de mare; ultimul mi-a zambit intr-una. Pe banca, langa mine s-a asezat un domn distins. Un tanar militar in termen avea grija ca usa cu oglinda prin care noi nu vedeam nimic, dar prin care cei de dincolo ne vedeau pe noi, usa care da spre birouri, sa se deschida si sa se inchida numai pentru cei care aveau dreptul sa treaca „dincolo”. M-am simtit un pic expusa prin usa asta magica, de parca as sta pe tava cuiva. Intr-o incercare de a-mi disimula stanjeneala, m-am asezat intr-un unghi mort din care nu se vedea usa si m-am concentrat asupra portiunii de strada care se vedea prin geam. Privirea mi s-a fixat pe gratiile ruginite de la geam; pareau a avea cel putin o suta de ani. Cladirea e renovata complet, dar se vede treaba ca au uitat sa vopseasca gratiile. Cam asa mi se parea totul in clipa aceea: democratic si liber. Atata doar ca „cineva acolo sus” uitase sa demonteze gratiile.

Pe un perete era afisat un extras din legea informatiei, din care reiesea ca functionarii publici sunt obligati la transparenta si suntem incurajati sa ne exercitam dreptul la informatie. Copilul cu capul mare nu ma scapa din priviri si cand i-am zambit inapoi s-a cuibarit in bratele tatalui sau. ,, Ca un copil normal” – nu m-am putut opri sa gandesc...

Eu n-am vrut sa trec „dincolo de usa”, in schimb T. S-a avantat optimista cu actele mele in mana. In sala de asteptare era multa miscare; pentru fiecare dintre cei care asteaptau, aparea cate un functionar care discuta in soapta, lua actele si disparea in spatele usii magice. Am observat cu coada ochiului cum Domnul distins a fost preluat de un functionar cu aspect de rang destul de inalt. Dupa o schimbare decenta de replici in soapta, Domnul distins i-a inmanat o coala de hartie impaturita si prinsa cu o agrafa de birou. Pentru o secunda am zarit intre paginile colii ministeriale (de ce oare se cheama asa, „ministeriala”? numai in romaneste exista expresia asta.) o hartie in culoarea clasica verde a certificatelor de nastere si doua hartii in culoarea rosie a bancnotelor de o suta de mii. Brusc m-a cuprins panica la gandul ca probabil tariful e dublu fata de ce credeam eu, caci strecurasem doar o singura bancnota rosie in hartiile mele. Poate ca asa se explica si reactia de respingere din partea Doamnei de la circa de cartier.

T. se intoarce triumfatoare cu cazierul meu si cu un domn cu care imi face cunostinta. Are o figura bonoma, semana leit cu oamenii din satul tatalui meu. L-am intrebat daca se trage de pe valea Hartibaciului si mi-a raspuns surprins ca e intr-adevar ardelean de prin apropiere, din judetul Alba. Senzatia de deja vu il incercase si pe el dar eram prea grabiti ca sa mai scotocim in detaliu. Ne-am luat ramas bun amuzati. De data asta n-a mai fost nevoie sa strecor nimic. Am avut noroc cu cazierul pe care il aveam la mine, chiar daca era expirat de o luna. Pe baza lui a fost mult mai simplu sa scoatem unul nou – mi-a explicat T.

Taximetristul nostru, un tanar ravasit, dormea cand am urcat in masina. S-a dovedit mai apoi ca era mahmur, mirosea a bautura. Manevrele lui de depasire in viteza pe linia de tramvai m-au speriat destul de tare. Mi-am inclestat dintii, de frica sa nu tip. T. s-a luat de el tare si l-a concediat in pripa deindata ce am ajuns la destinatie. „Cu tine nu mergem mai departe. Nu vezi ca esti la pamant? Du-te Domle’ si te culca!” T. M-a somat sa nu-i platesc cursa – „asta nu mai stie nici cum il cheama” – dar mie mi-a fost frica sa nu devina violent si de bucurie ca am scapat i-am dau cu cinci mii mai mult decat a cerut. Tipul s-a cuibarit la loc in spatele volanului si la plecare l-am auzit inganand printre dinti „nebuna dracului”, probabil la adresa lui T. Uneori mi se pare ca oamenii socializeaza totusi mult prea familiari intre ei in Bucuresti.

La Biroul Cetatenii am constatat cu groaza ca era bine pazit iar coada era mult prea mare. Oameni dormind in masini inmatriculate in Maramures sau prin alte judete indepartate. In clipa aceea m-am indoit ca as putea ajunge la rand in cursul saptamanii. Chiar daca as fi dormit in cort in fata usii, sansele ar fi fost practic nule. T. M-a linistit spunadu-mi ca probabil ceilalti asteapta pentru alte probleme. Nu stiu de ce, am avut senzatia ca nici ea nu credea ce spune. Mi-a explicat pe scurt ca autoritatile au inasprit pretentiile la lucrul cu publicul din cauza unei filiere de cetateni din Republica Moldova care au manipulat pasapoarte romanesti false. Nu prea inteleg ce are asta e face cu situatia mea dar imi inghit comentariile. Logica mea nu prea se aplica aici.

T. S-a strecurat inauntru dupa ce a schimbat doar doua vorbulite cam frivole cu agentul de garda. Se poarta cu toti de parca i-ar cunoaste, desi stiu bine ca nu e asa. Ii admir curajul si tupeul. Hotarat lucru: fara ea as fi fost lipsita de orice sansa! Ce caut eu aici?

Ramasa afara am aruncat o privire distrata pe avizier. Erau afisate actele necesare pentru demersul meu, aceeasi lista pe care o aveam deja in dublu exemplar, tiparita din internet si de la Ambasada Romana din Berlin. Cu stupoare am constatat ca aparuse intre timp un act nou pe lista, un certificat fiscal de la circa de cartier, pe langa certificatul de atestare fiscala. M-a apucat disperarea la vederea rapiditatii cu care se complica procedura de pe o zi pe alta. Nu-mi ramanea decat sa ma interesez cum fac rost de el.

T. a iesit dupa scurt timp si mi-a spus radianta ca a rezolvat sa fiu primita a doua zi la ora zece de fosta ei sefa, Doamna General care are in subordine problemele de cetatenie. In zadar am incercat s-o conving ca nu pot veni a doua zi pentru ca mai trebuia sa procur si alte acte. Ea o tinea una si buna ca „e important sa depun o parte pentru inceput si dupa aceea le aducem si pe celelalte progresiv”. „Eu nu vreau sa fac un nou inceput ci am venit tocmai ca sa pun capat!” – am incercat sa-i explic disperata. Nu m-a  ascultat cu atentie. Probabil in gandul ei ma compatimea si nu intelegea de ce nu-i multumesc pentru ca mi-a obtinut audienta peste rand asa de rapid.

In fine, ne-am intors la Circumscriptie si am mai tremurat o jumatate de ora pana sa ne lase inauntru Doamna cea neintelegatoare. Desi o puteam vedea bine prin geam stand la birou si band cafea, a trimis-o pe colega ei sa ne spuna ca lipseste, ca sa ne amane.

Ma chinuia in continuare setea mistuitoare si am convenit sa o las pe T. la circumscriptie si sa ma duc sa-mi iau ceva de baut pana rezolva ea „cazul”. Trageam nadejde sa cumpar si timbre fiscale de la posta din Piata Baba Novac, cea la care mi-am rezolvat mereu corespondenta, ani de-a randul. Ajunsa la posta am constatat cu surpriza ca localul se zugravea. Pe usa ni se indica adresa celei mai apropiate poste din cartier, o adresa pe care nu o cunosteam. Se pare ca luna iulie e sezon de zugraviri in Bucurestii lui Basescu.

O tanara care de asemenea cauta Posta m-a intrebat daca pot sa o indrum intr-acolo. Si eu care credeam ca mi-e scris pe frunte ca habar n-am si nu sunt de aici! I-am raspuns ca nu si in sinea mea eram chiar magulita ca ma intreaba tocmai pe mine. „Asta inseamna ca m-am adaptat peisajului si nu fac nota discordanta. Nu mi se citeste pe frunte <Dumneaei nu e de aici>, precum in cazul tinerei spaniole care calatorea langa mine in avion” – am cugetat in pripa.

M-am indreptat spre un chiosc de unde am incercat sa-mi cumpar o sticla de apa minerala. Vanzatoarea mi-a spus ca nu are sa-mi dea rest de la o jumatate de milion. Si eu care sperasem sa pot sa mai schimb ceva ca sa-i dau inapoi lui T. „rosiorii” din bugetul ei personal, cu care incearca acum sa o imbuneze pe Doamna de la circumscriptie!

Am reusit sa cumpar apa de la o alimentara din piata. Vanzatoarea mirata mi-a multumit pentru restul de monezi pe care il lasasem pe masa. Am luat doar bancnotele, ravnitii „rosiori”.

Neputand desuruba capacul sticlei de apa, l-am rugat pe un trecator care a desfacut-o aparent fara efort. Sub privirea lui mirata am baut dintr-o suflare o jumatate din sticla; ca un copil deshidratat din desert. Circula mai demult o anecdota pe seama lor, cum mor de foame pentru ca nu stiu cum sa desfaca cutiile de conseve primite prin UNESCO. Macabru. Cred ca intre timp mi s-au schimbat si gusturile in materie de umor.

T. a reusit pana la urma sa obtina plicul cu actele prelucrate. Nu stiu cum a facut dar m-a facut fericita. Inca un pas inainte.

Fiind aproape de Administratia Financiara ne-am hotarat sa dam o fuga si acolo si sa incercam sa obtinem certificatele. La ora 13,30 deja se incheia programul de lucru cu publicul. Pana sa ne lamurim in ce corp de cladire avem de mers, a trecut timpul. Un tanar functionar ne-a indrumat unde trebuie sa mergem si ne-a spus ca daca venim a doua zi de dimineata poate sa ne emita chiar el actul de care avem nevoie. Un noroc nesperat sa dam chiar peste el!

La poarta era postata o pereche de gardieni, ea si el. Fata amabila ne-a indrumat pentru a doua zi catre circa de cartier unde se elibereaza celalalt certificat de care aveam nevoie.

Am plecat in graba, cu dorinta de a ajunge cu certificatul de casatorie la Politia Capitalei in timp util. Pe drum am oprit la o posta si am cumpar timbrul fiscal de 2000 de lei pentru certificat si unul judiciar de 15.000 de lei (doar 0,50 Euro !) pentru cererea de renuntare. Taximetristul era cam din topor si facea glume desucheate cu T. Replicile lui, care in viziunea mea erau atacuri directe la persoana, trezeau in T. mai degraba incantarea. Conversatia alerta ca un meci de ping-pong mi s-a parut imposibil de urmarit, asa ca am renuntat sa o mai ascult. Am impresia ca se certau, dar nu sunt sigura. La coborare, T. mi-a spus ca omul asta ne-ar fi dus si pe gratis si ne-ar fi asteptat pana ieseam de la birouri, daca am fi vrut. N-am prea inteles ce sa fim vrut.

Politia Capitalei e pe strada Eforie. Cladirea impunatoare, incercuita pe toate partile de ziduri groase, mi s-a parut dintotdeauna dusmanoasa si plina de secrete pe care nimeni nu vrea sa le stie. Pe vremuri erau postate garzi in toate partile si nu se putea circula nici macar pe trotuarul din fata. T. ma grabeste spre casuta portarului; aproape ca ma impinge pe scari in sus. Cadre tinere ies din cladire. E ora inchiderii. Simt cum ma cuprinde oboseala si as vrea sa ma asez pe scari si s-o astept pe T. acolo. Imi trece prin minte scena din filmul „Balanta”, filmata pe aceleasi scari, protagonista tanara profesoara care se intinde disperata pe trotuarul din fata pentru ca nu vor sa o lase sa intre la sotul ei, medic, arestat si incepe sa scrie cu creta „greva foa...”. Politisti zelosi o smulg cu de-a sila de acolo si o duc spre un garaj unde o „invata minte, parasuta dracului ...”.

Mi-e sete si fiecare celula din mine se opinteste impotriva intrarii ACOLO. T. ma ia cu binisorul si rade de mine. „Aici am lucrat eu acum doi ani. N-ai de ce te teme, sunt oameni ca toti oamenii si ei”.

Intru fara voia mea si ma revolt cand o vad cum se opreste la fiecare doi pasi sa salute cate un cunoscut. Ni se scurge dureros timpul printre degete. Fata asta, ori are nervii de fier, ori e atat de nevrozata incat a trecut in extrema cealalta, a serenitatii vesnice.

Inauntru e intuneric si igrasie. Peretii sunt zugraviti pana la jumatate de stat de om cu vopsea verde de ulei, „vedre ICRAL” cum se spune. Raman surprinsa sa vad ca nu au renovat nimic de acum zece ani. Palpaie tuburi de neon gata sa-si dea ultima suflare si nimeni nu pare sa observe ca e timpul sa le schimbe. Pe o scara stramta si intunecoasa, cu trepte de ciment rotunjite de atatia pasi de oameni care au trecut pe aici (cati nefericiti care s-au scapat cu o vorba necenzurata la timp le-or fi dat scarilor conturul asta moale?) ajungem la etajul la care o cautam pe Doamna care trebuie sa ne puna stampila. Reusesc sa o conving pe T. sa ma lase pe culoar unde gasesc o masa veche cu o cutie de conserve cu cateva chistoace de tigari. Pun stapanire pe singurul scaun disponibil in fumoarul asta incropit din saracie si-mi aprind o tigara. Singurul geam da spre un „burlan” interior in care cu greu ajung cateva raze de lumina. Miroase a umed si a vechi. T. se intoarce cu o Doamna mai in varsta si ma prezinta. Doamna e amabila si ma intreaba de ce nu vreau sa intru cu ele in birou. Imi fac curaj si ii spun ca pur si simplu mi-e frica. Ea da sa rada si-mi spune ca n-am de ce sa ma tem. „Am mancat noi oameni pe vremuri, acum cinspe ani, dar azi nu mai mancam”. „Dar ce mancati?” – imi vine sa intreb dar ma abtin. Prefer sa raman pe hol.

Le rog sa-mi arate unde e toaleta si Doamna ma insoteste la un WC cum n-am mai vazut de pe vremea studentiei. Pe jos e o balta, miroase pestilential, toaleta consta doar din cuva fara capac, apa se trage de o sarma imbredelita iar usa nu se inchide. Nu este hartie.

„Fa linistita ca tin eu de sase pana iesi” ma asigura Doamna cea amabila pe care o cunosc abia de cinci minute. Mi se pare totul atat de neverosimil si de anost incat ma tem ca daca voi povesti mai departe ce vad, nimeni n-o sa ma creada. La iesire conversez putin cu Doamna. O intreb de cand o cunoaste pe T. si-mi raspunde evaziv ca sunt multi ani. Ii spun ca sunt impresionata de bunavointa si ajutorul dezinteresat pe care mi-l acorda fata asta si ea imi povesteste in replica ca T. are mari greutati in familie si traieste despartita de sotul pe care inca il mai iubeste. „Si-a luat pe una mai tanara si intelectuala, ca el, iar acum n-o mai lasa nici macar sa-si vada cei doi fii”. Mi se pare ca sesizez o unda de dispret in vocea ei cand pronunta cuvantul „intelectual” dar poate ca e doar o parere. Tot ce-mi doresc mai mult e sa scap cat mai repede de aici si sa ma odihnesc undeva in liniste.

Ma intorc la „fumoarul” meu si le las pe Doamne sa rezolve formalitatile. Au de mers la sefa ierarhica directa. Ne consideram norocoase ca Doamna cu pricina mai e inca in cladire. Din directia in care au disparut se aude o usa trantita si cateva cuvinte neinteligibile pe ton inalt. Mi se pare ca se cearta si ma rog la Dumnezeu sa fie doar o iluzie si sa nu le dea afara Doamna sefa. T. se intoarce razand si-mi spulbera temerile. „Erau exclamatii de bucurie pentru ca ne-am revazut”. Ochii ii sclipesc periculos. Am impresia ca sirul asta de probleme pe care le rezolva cu viteza luminii a transpus-o intr-o stare euforica.

Iesim din cladire cu actele in mana. Sunt sleita de puteri. T. se grabeste sa ajunga inapoi la serviciu ca sa-mi puna pe rol actele pentru maine. De teama sa nu ne vada cineva numarand bani, o atrag intr-o scara de bloc si o oblig sa ia o suma cu care sper sa o ajut mai departe in problemele mari pe care am inteles ca le are. Ma priveste stupefiata – am banuiala ca atatia bani nu ia in doua luni de salariu – si nu vrea sa-i primeasca. Ii explic ca e minimul ce pot face pentru ea si ca inteleg sa ne ajutam reciproc, ea cu cunostintele ei iar eu cu banii pe care oricum planificasem sa-i cheltui in sejurul asta. Cu lacrimi in ochi se lasa convinsa; stiu ca si-a dus pana si inelele la amanet si ma consolez cu gandul ca macar pe acelea le poate scoate inapoi. O urc intr-un troleibuz la universitate si privirea ei ca o implorare ma insoteste si ramane cumva la mine, pe trotuar.

Ma hotarasc, daca tot sunt in zona, sa dau o fuga pana la oficiul postal din Calea Plevnei numarul 1, unde am inteles ca trebuie sa depun o taxa consulara, contravaloarea a 159 de Euro pentru prelucrarea dosarului de renuntare. In piata Kogalniceanu schimb in lei suma si incep sa caut CEC-ul. Nu-l gasesc, desi adresa corespunde. Intru intr-o tutungerie si intreb unde e Oficiul respectiv. Mi se spune ca s-a dezafectat de acum doua luni.

In treacat ma intreb de ce oare n-au schimbat instructiunile de la avizierul Biroului Cetatenie intre timp? Iar ma surprind incercand sa caut explicatii pe baza logicii mele care oricum nu se aplica aici. Banuiesc ca alt Oficiu Postal a preluat sarcina culegerii de taxe de la cetatenii romani cu domiciliul in strainatate dar cum fac sa aflu care? Dupa mintea mea, nu putea fi decat CEC-ul mare de pe Calea Victoriei si cum tot eram in drum mi-am propus sa merg acolo.

Pe drum mi-am cumparat ceva de baut. Desi nu-mi place Cola, ma gandeam ca poate ma ajuta sa ma mai trezesc din transa. Am cumparat o sticla de plastic si am dus-o instinctiv la gura. Avea cu totul alt gust decat cel cunoscut; nu-mi placea. M-am uitat pe sticla ca sa constat ca era o imitatie ieftina, American Cola.

Vad firma unei notarite si ma gandesc sa profit de ocazie si sa fac declaratia pe propria raspundere cum ca nu am datorii fata de nici o persoana fizica sau juridica din tara. Intru intr-o curte interioara cu pavaj de piatra si cu franghii intinse pe care erau expuse rufe la uscat. Nu-mi prea inspira incredere localul dar dupa ce am urcat o scara am dat de usa notaritei si inauntru era modern si curat, chiar daca putin cam steril. O tanara secretara m-a invitat sa iau loc pana face copiile xerox. Am rugat-o sa-mi faca si o copie legalizata dupa certificatul de nastere. M-a intrebat daca sa puna in declaratie adresa din Germania sau cea pe care am avut-o in Bucuresti inainte de plecare.  Nu mai stiam nici eu cum e mai bine. T. ma invatase in ultimele doua zile sa pretind ca sunt „da bucuresci” asa ca am rugat sa mi se faca doua declaratii, una cu adresa de acolo si una cu cea de „dincolo”. Tanara cam descumpanita m-a informat ca asa totul costa dublu. O asigur ca ca nu face nimic.

Doamna Notar m-a primit imediat (ce noroc!) si spre surprinderea mea era foarte tanara. Mi-am amintit remarca unui amic elvetian care nu pridideste sa admire tinerele intreprinzatoare romance. Dupa parerea lui, au inteles cel mai rapid si mai bine sa ridice afaceri sanatoase pe propriile picioare dupa evenimentele din decembrie. Ma gandesc la elogiul exagerat din „Balanta”: „femeia romana, mama iubitoare...”

Am iesit bucuroasa cu actele notificate si m-am indreptat spre CEC-ul mare. Intr-o scara de bloc sedea o tiganca cu un copil de vreo trei anisori pe genunchi. Cersea cu mana intinsa. N-am vrut sa-i dau bani pentru ca stiu ca majoritatea, in loc de paine isi cumpara alcool. I-am intins sticla de cola asteptand sa ma injure dar ea in schimb mi-a multumit cu plocoane si si-a facut cruce urandu-mi sa fie Domnul cu mine. Sticla i-a dat-o copilului care a baut vizibil insetat. M-am pedepsit in gand pentru ideea lipsita de pietate cand am presupus ca e o cersetoare prefacuta. Asadar au dreptate cei care sustin ca pana si saracii nostri sunt mai saraci decat erau inainte. Si bogatii sunt mai bogati; foarfeca din vest functioneaza perfect si aici.

Cand te gandesti ca in strainatate parintii grijulii nu-si lasa progeniturile sa bea Cola pentru ca e un „produs chimic”. In definitiv, ce e si cu moda asta noua a produselor biologic pure? Oare nu se extrag si chimicalele tot din materii prime naturale? De ce un kilogram de cartofi din „cultura ecologica” costa triplu cat cartoful „industrial”? Ne putem otravi la fel de bine cu produse naturale ca si cu chimicalele (ciuperci?). Asa a fost dintotdeauna, nu e o noutate a secolului, de cand cu cucuta lui Socrate, curat biologica, curat murdar, hm...

CEC-ul mare era deschis. Erau cozi pe la toate ghiseele, doar la cel la care aveam eu treaba era liber. „Inca un semn bun”, am contabilizat automat. La intrebarea mea  daca pot sa fac o plata pe contul consular mi s-a raspuns ca da dar nimeni nu-mi garanteaza ca plata facuta in aceasta unitate este la fel de valabila cu cea facuta la oficiul la care este indicat in instructiuni. Cu alte cuvinte, s-ar putea sa arunc banii pe geam. Aman si imi propun sa mai intreb o data la Biroul Cetatenii.

Istovita am iesit, hotarata sa mai dau o raita pe la Monitorul Oficial. Am inteles ca cererea mea de renuntare se va face publica in Monitor (pentru cazul ca exista cineva care ar putea fi impotriva...) iar taxa de publicare cade tot in sarcina mea. M-am uitat dupa un taxi si un domn pensionar mi-a inspirat incredere, chiar daca nu era taxi de stat. O gresala, aveam sa constat mai tarziu. M-am urcat in Dacie si deja din momentul in care am luat contactul cu vinilul rece al scaunului incomod de Dacie am realizat greseala pe care o fac.

Tipul e experimentat, n-are nici contor. A inceput conversatia absurda de tip balcanic care mie nu-mi place de fel. Eu: „cat costa?”, el: ”pai depinde unde mergem”, eu: „pai daca nu ajung banii, nu mergem pana acolo unde vrem sa mergem”, el: „hai Dom´soara ca ne intelegem noi...” etc.

Pana la urma am cazut la invoiala si m-am ales cu tratamentul special de conversatie gratuita. Pana la Monitorul Oficial („nu cred sa mai aiba deschis, dar daca vreti sa mergeti...”) mi-a povestit ca e vechi in meserie. S-a apucat imediat dupa revolutie, cand s-a inchis fabrica in care lucra, are clienti de prestigiu etc. Nu-mi prea venea sa-l cred, mai ales tinand seama de starea evident proasta in care se gaseau amortizoarele; fiecare groapa din drum parea sa aiba o legatura directa cu mandibula mea care trepida in acelasi tact. M-am dat insa batuta cand i-a sunat mobilul si l-am vazut notandu-si ora la care trebuie sa o ia pe Doamna Director din  Minister maine de la aeroport. „Saracutii, daca acum pleaca din Mallorca si abia maine la 9.00 aterizeaza la Otopeni, or sa ajunga sleiti de puteri” – zice el. „Da´ chiar, saracii, ce concediu mai e si asta; cine i-a pus sa aiba atatia bani ca sa mearga asa de departe?” – am gandit iar in sinea mea.

In general, erau multe lucruri care mergeau prea departe, mai ales verva cu care imi explica soferul cat de important e pentru el micul dejun duminica dimineata, in sanul familiei. „Eu sunt specialistul cu carnea” – mi-a explicat mandru. „Cum adica, faceti gratar la micul dejun?” – am intrebat socata. „Da, Domnisoara, mie imi place sa mananc bine. Nu trebuie sa fie mult, dar bun. E ca o sarbatoare”. „Ihi, un fel de ritual”, am murmurat aprobator simtind cum ma apuca o foame atroce.  „Ehei,  cand ma gandesc ce mare noroc am avut pe vremea raposatului. Stiti Domnisoara, in anii de dinainte de revolutie era greu de gasit mancare buna iar carnea, ca se mai vorbim! Dar cumnatu-meu e macelar si nici in cele mai grele vremuri n-am dus lipsa de carne buna; aducea de aveam mereu ceva in frigider si fiica mea primea mereu la scoala un sandvis cu o bucata de carne fripta la mijloc, de se uitau ceilalti copii cu pofta...Da. Mare noroc am avut.”

La Monitor n-am facut multi purici. Era inchis, cum bine banuisem, dar macar am aflat ca pot trece a doua zi intre ora 10.00 si 15.00. „Nu va faceti griji Domnisoara; rezolvati-va problema ca eu va astept aici” - taxiul meu m-a asteptat parcat pe banda a doua, cu alarma pusa. Mai incolo era postat un politist care nu ne-a bagat in seama; in fata usii, un ins in uniforma care m-a studiat banuitor. Sar in masina in maniera de film politist si continui sa ascult povestile soferului in timp ce luam drumul casei.

„Cel mai mult imi plac ouale de rata. Ati mancat vreodata oua de rata? Sunt cele mai bune. Si Doamna Director mi-a cerut reteta. Nemaipomenite, va spun! Dar atentie, sa nu le mancati seara, ca dormiti rau dupa aceea...” Simt ca-mi ploua in gura, mi-e foame tare si vreau acasa iar omul asta jovial nu vrea sa schimbe subiectul. Cobor, platesc dublu decat merita dupa parerea mea, descui usa, respir. 

Mama lui R. Mi-a iesit in intampinare. Firava si micuta, cu parul alb, de la an la an devine din ce in ce mai „bunicuta”. V. se joaca cu masinutele pe covor; bucuros de companie noua incepe sa umple covorul cu jucarii. „Tata e dus s-o aduca pe mama de la serviciu”.

Din bucatarie vin ademenitoare mirosuri de mancare. Mama lui R. imi serveste bucuroasa supa de galuste si tocanita de pui. E totul atat de bun incat nu ma pot opri si gust si doua sarmalute in foi de vita (facute de fapt pentru maine). Simt cum incep sa prind iar puteri si sa ma relaxez. Incerc sa fac un puzzle simplu de-al lui V. si nici macar asta nu reusesc cumsecade. Cand sunt aproape de final, V. face o miscare gresita cu unul din camioanele lui preferate si-mi da munca peste cap. Nervoasa il cert pe ton ridicat; copilul ma priveste surprins. Poate ca ar fi bine sa ma culc nitel...

Mama lui R. se uita la un serial pe care nu-l pierde niciodata. Imi amintesc ca si mie imi placea pe vremuri sa urmaresc serialele care dadeau zilelor saptamanii un fel de tact ordonat. Seinfeld, Melrose Place, Singur in Alaska... De ce oare fenomenul telenovelelor nu mai prinde la mine? Unde nu e cerere, nu e nici oferta... Avem alte metehne; multi sunt de-a dreptul dependenti de talk showuri.

Copilul face galagie si e apostrofat. „Nu acum, nu vezi ca ne uitam la televizor?”.

Mama lui R. sterge ultimele vase in bucatarie, mai aduna cateva lucruri imprastiate prin casa, isi da sortul jos si se pregateste sa plece la garsoniera dumneaei. Afara trece iar caruta cu „fiare vechi”. Vocea cantata e ca un ecou.

Seara am stat la povesti si am incercat sa relatez prin cate am trecut. Desi prietenii mei sunt acasa la ei in orasul asta, locurile prin care am trecut eu azi le sunt perfect straine iar oamenii cu care am avut de-a face li se par incredibil de demodati. „Nu credeam sa mai fie asa...” e replica pe care o primesc. Incerc sa-i povestesc lui R. despre stadiul dezolant in care se afla cladirea politiei unde in noaptea revolutiei a fost tinuta si ea, arestata din gresala si batuta. Amintirea doare, schimbam rapid subiectul, nu face bine sa ne amintim.

Sarmalele au mare succes. O pereche de cunoscuti, intreprinzatori de succes prin cercurile bucurestene ni se alatura ad hoc si mananca cu pofta. Amandoi tineri, frumosi, sanatosi, optimisti, sportivi, rationali. Se discuta subiecte identice cu orice discutie din occident: afaceri, mode, tendinte, planuri de concediu, regimuri de viata sanatoase, yoga, retete de reusita, marci de masini etc. Undeva intre aici si acolo se creaza un gol,  mi se trezeste iar senzatia de déja vu si incerc sa fac abstractie de runda din jurul mesei, concentrandu-ma asupra unei conversatii sincere, spontane si directe cu C. Cineva ma intreaba ceva despre nivelul unei dobanzi in stainatate, raspund nesigura si ma retrag strategic pe strada unde V. isi plimba bicicleta impingand-o de ghidon. Tinand de portbagajul din spate, il ajut sa se plimbe cu bicicleta sezand normal pe jilt. Copilului ii place si se distreaza bine de tot. Aflu mai tarziu de la M. ca de fapt stie sa se dea si singur. Probabil ca naivitatea mea a fost motivul amuzamentului lui.  Ma amuz de amuzamentul lui...

Gasca de tineret yuppie-ist se sparge rezervat, fara excese. Ne bucuram toti sa disparem in linistea noptii. Inainte de culcare am primit de la R. leucoplast pentru locurile prin care m-au ros sandalele pana la sange.


 

 

Miercuri, 9 iulie

            Pana ajungi  la Dumnezeu, te mananca sfintii

 

Dimineata se anunta frumoasa si ma scol odihnita, bucuroasa ca am depasit probabil etapa cea mai grea. Mi-am propus sa merg la Evidenta Populatiei si sa preiau de la T. ravnitul certificat de casatorie. Mai am de platit taxa consulara la trezoreria sectorului 3 - cea de care am apartinut - si taxa la Monitorul Oficial. Am de gand sa dau o fuga si pe la cele doua circumscriptii financiare, care sper sa-mi elibereze fara probleme certificatele din care reisese ca nu datorez nimanui nimic. In definitiv, e adevarat ca nu am datorii, asa ca nu vad unde e problema. Singura problema e timpul care zboara repede iar orariile birourilor sunt din pacate numai pana la amiaza.

            M. si V. ma poftesc la micul dejun. M. se ofera sa ma duca el cu masina prin locurile pe unde am treaba si primesc bucuroasa sa renunt la serviciile amabilei caste a taximetristilor joviali. Se pune insa o singura conditie: inainte de toate trebuie sa ridicam din cartierul Titan analizele de sange ale lui V. si sa le prezentam, in Calea Mosilor Doamnei doctorite de familie.

La auzul cuvantului „Doamna” realizez cat de des am avut de-a face cu femei in ultimele doua zile. Aici intreaga societate pare sa functioneze pe seama lor: functionare, notarite, doctorite, generali, ele sunt peste tot. Cu cata nonsalanta folosim acum cuvantul  care timp de patruzeci de ani a fost pur si simplu sters din catastifele limbii romane! Ce minte bolnava a putut sa gandeasca o lume in care nu ai voie sa spui „Domn” sau „Doamna” ci „tovaras” si „tovarasa”? Adica cum, ce-a gresit bietul cuvant, sub aspect politic? Cum, Doamne pazeste, am putut supravietui intr-o lume in care erai considerat deja suspect daca incercai sa traduci o carte si foloseai pentru germanul „Herr”, spaniolul „Señor” sau englezescul „Mister” banalul cuvant „Domnule”? Asa neverosimil cum e uneori prezentul romanesc, explicatia si-o are intr-un trecut si mai neverosimil, daca se poate pune un grad de comparatie in fata adjectivului acestuia.

M. isi face griji in privinta sanatatii copilului. In ultima vreme a tinut-o tot dintr-o raceala in alta si s-ar putea sa fie prea slabit pentru concediul care incepe vineri. Cum eu zbor inapoi abia sambata, voi locui la C. spre sfarsitul saptamanii, ca sa aiba copiii timp sa-si faca bagajele. Sa speram ca V. s-a mai intremat.

Asteptam in masina sa se intoarca M. cu rezultatele de la laborator. V. e tare mandru de boxele pe care le-a sponsorizat el insusi din banii castigati cu turnarea unui clip in care el are rolul copilului principal. Acum poate sa dea muzica tare in masina si sa o auda pe bancheta lui din spate. Din pacate se aude mult prea tare si in fata iar eu incep sa ma enervez. Incepe un du-te-vino absurd: eu dau volumul mai incet iar el replica intinde mana din spate printre scaune si da mai tare. Dupa cateva incercari de a-l convinge cu binisorul ca nu e bine ce face, ma dau batuta si las muzica tare. Pe fundalul galagios privim lumea de afara; undeva pe aproape trebuie sa fie un liceu pentru ca o multime de adolescenti teribilisti isi dau rand in actiuni si gesturi exagerate. Sunt imbracati foarte modern si emana o nonsalanta obraznica. „Ehei, tineretul de azi” – ma surprind gandind ca o baba, desi nu sunt chiar asa de batrana. Incerc sa-mi pastrez calmul si sa ignor radioul care urla literalmente. Sigur voi avea nevoie de nervii mei peste zi.

M. se intoarce la masina, rezultatele ni se par bune dar nu suntem siguri; nu suntem specialisti. Sa vedem ce spune Doamna doctorita. Pe drum spre dispensar, ne-am oprit la trezorerie. M. a parcat cu jumate din masina pe trotuar; ne facem griji din cauza asta dar n-avem timp sa cautam un loc mai bun si sper sa scap repede de plata taxei. V. se propteste in mijlocul trotuarului si incepe sa strige ca ii este sete. De dimineata n-a vrut sa manance si nici noi n-am vrut sa-l obligam... Dar l-am pus sa promita ca nu va cere nimic mai tarziu. Razbunarea lui e dulce.

 Ma asez la coada la ghiseul unde scrie „taxe consulare” ajung repede la rand. Din pacate nu e trezoreria de care apartin eu. Cea a sectorului 3 e doar la doua strazi mai incolo, asa o luam din loc. Pacat ca am stat la coada degeaba. Am incercat sa intreb direct in fata peste rand dar casierita nu m-a bagat in seama iar cei de la coada m-au privit cu dusmanie. Mi-e clar ca nimeni n-are chef sa fie amabil aici; nici macar eu nu sunt in stare sa zambesc.

In zona Popa Nan ne-am invartit debusolati in cautarea trezoreriei; un ins amabil care isi matura curtea ne-a indrumat exact in dierctia opusa. Pana la urma am gasit cladirea cu pricina, ajutati fiind de o Doamna in varsta care se intorcea de la piata cu o punga de plastic in mana.

La ghiseu era inchis. O doamna amabila de la ghiseul alaturat a trecut dincoace si m-a servit, adica mi-a luat banii. Intr-un minut mi-a inmanat un bon mic precum cel pe care il scuipa casle de numarat la orice banal magazin de paine. Tidula nu-mi inspira respect si cand m-am gandit ca echivala cu suma pe care o primeste tatal meu ca pensionar o data pe luna mi s-a cam dus cheful! M-am intors dand sa cer lamuriri, dar femeia inchisese deja ghiseul plecase si in treaba ei. Ma rog, or sti ele ce si cum.

Am plecat spre Calea Mosilor, undeva aproape de Bucur Obor. Am parcat in fata unei scari de bloc si eu inca ma mai intrebam nelamurita unde o fi dispensarul. Dispensarul se afla realmente la parterul blocului de apartamente. Imediat in dreapta usii de intrare era amenajat un ghiseu. M. discuta cu Doamna de la ghiseu. Doamna doctor are azi zi libera dar ii tine locul o alta specialista. M. si V. sunt invitati in cabinet. Dupa doar zece minute se intorc linistiti. Copilul e pe calea vindecarii; poate pleca in concediu, dar avem din nou un „dar”: pentru copiii care ies in afara tarii este necesar un formular completat de medicul de familie in care sunt mentionate datele lui medicale importante, ca de exemplu vaccinuri facute. Formularul se obtine de la ambasadele tarilor cu pricina. Ni se spune ca nu trebuie decat sa aducem unul ca sa ni-l completeze la dispensar.

Zis si facut. Care Ambasada o fi mai abordabila? Cea italiana, cea franceza sau cea spaniola? Am mers la spanioli, pentru ca era mai aproape. In fata portii era plin de oameni, indeosebi de femei tinere. M. a incercat sa obtina un formular dar nu l-a bagat nimeni in seama. La avizier erau afisate doar actele necesare obtinerii vizei de lucru in Spania. Am plecat dezamagiti.

La Ambasada Franceza din Piata Amzei ni s-a spuns ca nu se stie despre ce formular este vorba. Am fost indrumati in Drumul Taberei, la sediul Politiei de Granita; ca sa ni se spuna exact ce acte sunt necesare la iesirea din tara. In sinea mea ma bucuram ca mergem in Drumul Taberei pentru ca puteam da o fuga pe la T., ca sa-mi iau certificatul de casatorie. Parca zicea ca nu mai are decat de pus o stampila la el la colegele din corpul de cladire alaturat, asa ca numai bine.

Pe drum spre Drumul Taberei am oprit la Monitorul Oficial si mi-am platit rapid taxa de monitor. In afara de anuare statistice si de documentatia oficiala clasica erau expuse si cateva albume frumoase cu peisaje din Romania si reproduceri dupa tablouri de pictori romani. Mi s-a lipit inima de un album „Grigorescu” si am fost surprinsa sa constat cat de ieftin era. M-am hotarat spontan sa-l cumpar. Doamna de la casa avea un zambet cald si o privire deschisa. Parea intelectuala, nu prea se potrivea cu locul de munca simplu. M-a intrebat daca e „pentru cadou in strainatate” si eu am raspuns  „cam asa ceva, dar si pentru sufletul meu”. „Dar exemplarul acesta e stricat la cotor”- a constatat ea si m-a rugat sa astept putin pana cauta altul. S-a intors rapid din depozit si mi-a adus un exemplar nou-nout. Am dat sa-i las douazeci de mii si m-a refuzat pe un ton dojenitor: „vai, dar se poate?...”. Mi s-a facut rusine, am luat restul, am multumit frumos si am plecat jenata.

In Drumul Taberei am cautat zadarnic sediul Granicierilor, undeva „intre Berzei si Bulevardul Timisoara” – cum ni s-a spus. Intr-un tarziu am gasit o cladire care ni se parea potrivita. Din pacate am zarit-o doar din spate si cu masina am nimerit intr-o curte interioara amenajata ca parcare, neasfaltata si cu multe gropi. Curtea era o fundatura. Un ins murdar de ulei mesterea la un camion defect. L-am intrebat de birou si ne-a indrumat in alta parte. Nu era nici el sigur, dar una stia clar: „aici sigur nu e asa ca trebuie sa fie mai incolo”. Ingrijorata am cercetat din priviri masina cea noua a lui M. Curtea avea denivelari prea mari si s-ar fi putut sa-i sparga baia de ulei sau sa se rupa teava de esapament. Ar fi fost culmea sa stricam masina cumparata special pentru concediul asta, cautand un formular-fantoma pentru acelasi concediu.

La a doua incercare am gasim sediul. Copilul a vrut vrea sa mearga la WC; cum nu era WC prin zona, a mers cu taticu´ ... intre masini, in parcare.

M. s-a indreptat spre ghereta portarului ca sa intrebe ce si cum. Noi am venim incet in urma; V. s-a impiedicat de bordura trotuarului, a cazut si si-a julit genunchiul. A inceput sa planga si nu mai vroia sa se ridice de la pamant. Trei caini destul de mari s-au indreptat spre noi si au inceput sa latre agresiv. Copilul cazut la pamant parea sa-i intereseze. Am strigat la V. sa se ridice iar el speriat a inceput sa planga si mai tare. Cainii s-au apropiat mai bine si se indeamnau la latrat tot mai tare. Mi s-a facut si mie frica. Am luat copilul de sub brat si l-am ridicat fortat in picioare. Cainii si-au pierdut aproape instantaneu interesul si s-au indepartat. S-a intors si M., cu o mina surprinzator de destinsa: „nu se mai cere formularul asta de mult”. Bine macar ca stim ce si cum. Dupa „doar” o ora de plimbari de la Ana la Caiafa.

Il rog sa ma duca la Evidenta Populatiei si acolo ne despartim. In ghereta portarului sade azi alt politist. Mananca paine cu branza si cu rosii. Ii intind buletinul cel nou si astept sa ma treaca in catastif, dupa tipicul cunoscut. Colegul lui ma intreaba la cine vreau sa merg si ii dau numele si prenumele lui T.. Spre surpriza mea imi raspunde prompt „cu numele asta n-avem pe nimeni”. Intuitia imi spune ca vrea sa ma necajeasca si sa flirteze putin. Din pacate nu-mi arde de glume si il iau destul de tare. Greseala mea, acum chiar ca m-a luat in serios. Il intreb daca chiar arat ca o terorista si nu-i inspir deloc incredere (de dimineata m-am imbracat cu niste straie foarte fine si dantelate, de un alb imaculat si stiu ca arat un pic ca o mireasa nevinovata). Tipul se ambitioneaza sa nu ma lase sa intru si spre norocul meu imi amintesc numele lui T. dinainte de divort si i-l servesc pe tava. „De ce nu spui asa?” – ma apostrofeaza el si ma lasa sa trec, nu fara sa ma umareasca cu priviri banuitoare. Toata conversatia s-a derulat cam absurd pentru ca el m-a tutuit in continuu in timp ce eu m-am fortat sa raman la politicosul „Dumneavoastra”.

In casa scarilor formez interiorul Lui T. si o rog sa coboare. Spre surprinderea mea pare descumpanita; in gandul meu ma rog sa nu ma fi uitat de azi pe maine. Langa mine asteapta doi barbati cu tenul inchis la culoare. Ma roaga respectuos sa-i ajut sa scrie o cerere si li se citeste jena pe fata pentru ca nu stiu sa scrie. Daca tot n-am alta treaba, accept si ii rog sa ma anunte daca cumva apare T. intre timp. Cererea lor e o poveste complicata cu un imobil locuit de o familie numeroasa, rude decedate, acte ratacite; toti au nume de rezonanta turceasca, ploua cu Mustafei si Amine. Cate destine complicate, ce de necazuri! Termin de scris si refuz orice plata. Cei doi raman respectuosi si distanti. Asteptarea asta obidita ne uneste cumva.

T. apare cu mare intarziere si nu are certificatul meu. Pentru o clipa imi sta inima in loc. „E la mapa, la semnat „ – ma linisteste. Ii povestesc de cearta de la poarta si o vad indreptandu-se ca o furie aspra colegului din ghereta. „Pai nu vezi tu cu ce fata frumoasa ai de-a face?” – se ratoieste la el. Ma simt penibil si iar am impresia ca pierd un subinteles al conversatiei; oricum m-am obisnuit in ultimele trei zile sa se vorbeasca in prezenta mea despre mine la persoana a treia. Tonul celor doi e in crescendo si exact in momentul in care ma astept sa se ia de par, pufnesc amandoi in ras. Hotarat lucru, nu mai inteleg nimic. Cu o ultima zbatere, functionarul ii reproseaza lui T.: „ziceai ca azi vine sa te caute o Doamna cu doi caini si cand colo uite ce vine. Eu ce sa mai cred?”. Brusc devin „de-a lor” si ma vad iar tratata cu o familiaritate care nu-mi convine. Ma pleseneste iar din senin setea cea mare si-i cer lui T. ceva de baut. Imi planteaza o sticla de doi litri de Fanta Lemon in brate si ma lasa s-o astept pe banca. Langa mine sade un Domn la costum care citeste un ziar de anunturi. Beau cu nesat si ma pun din nou pe asteptat.

T. se intoarce tot fara hartii si ma roaga voioasa sa intru cu ea la birouri. Sunt cam nelamurita pentru ca stiu bine ca e „strict interzisa intrarea persoanelor straine”. Sunt introdusa intr-un birou unde doua Doamne amabile imi cauta actele intr-o mapa. Ma tin de sticla de Fanta ca de o ancora. Am impresia ca T. le-a povestit despre mine si ma arata la toti ca pe o ciudatenie. Semnez de primire intr-un catastif si sunt instruita inca o data sa fiu foarte atenta la starea civila pentru ca, daca cumva se greseste vreo litera din numele lung si complicat al sotului meu, nu se mai poate repara decat cu hotarare judecatoreasca. Cu alte cuvinte ar urma sa dovedesc eu ca persoana cu care scrie ca sunt casatorita nu exista. Inteleg abia acum ca mai am de mers inca o data la Doamna de la Starea Civila de la primaria de sector. T. regreta ca nu ma poate insoti, dar are o sedinta foarte importanta care incepe in zece minute. Nu stiu de ce imi face impresia ca e foarte imprastiata azi. De parca ar fi mahmura; nu indraznesc sa-mi duc gandul pana la capat. Sa fie oare aplecarea spre pahar motivul pentru care toata lumea din jur o trateaza putin condescendent?

Am treaba si ma grabesc in speranta sa mai fie cineva la starea civila pana ajung acolo. O linistesc pe T. si ii spun ca nu e cazul sa ma insoteasca pentru ca stiu ce am de facut. Ea se tine scai de mine si insista sa ma insoteasca pana in statia de taximetre. Sunt deja in taxi si ne pasam sticla de Fanta habauce. Un domn grabit trece pe langa noi si o atentioneaza ca sedinta incepe imediat „Seful” – imi sopteste ea plina de respect dar tot nu se da dusa de langa taxi. Plec in tromba si o las in urma total debusolata. Nu stiu la vremea asta ca e ultima data cand ne vedem.

Il rog pe taximetrist sa ma duca la Primaria de Sector si sa opreasca scurt la Unirii pentru ca vreau sa cumpar niste flori. In Piata Unirii il las parcat pe banda a doua, cu alarma pusa si constat ca nu mai am destui lei. Fug la parterul Unirii si incerc sa schimb la un Oficiu Valutar. Doua fete fac casa si numara banii. Imi spun sa incerc vizavi pentru ca mai dureza. Vizavi sede un tanar in spatele geamului inchis si-mi face semn ca e pauza de masa. Reusesc sa schimb la un al treilea Oficiu si ma rog la Dumnezeu sa nu-si piarda rabdarea taximetristul de afara. Il rugasem sa ia macar banii pentru cursa pana aici dar n-a vrut si m-a asigurat ca are incredere in mine si ma asteapta.

Cumpar un buchet frumos de flori de la o tiganca care insista sa-mi vanda altul. Nu inteleg de ce nu e de acord cu alegerea mea. Mi le inveleste incet si tacticos si imi pune mai mult ambalaj decat e cazul. Un fel de despagubire? Imi trece prin minte ca probabil trebuia sa ma targui si am sentimentul ca tiganca m-a tras pe sfoara. N-am timp sa ma mai gandesc si la asta. As fi vrut sa iau si un cartus de tigari Lucky Strike pentru Doamna de la starea civila. Ochisem de alaltaieri marca ei preferata de tigari. Dar sunt prea grabita si renunt.

Urc in taxi si ne grabim mai departe; e deja ora 14.00. Urc scarile primariei cu sufletul la gura si-l intreb pe gardian daca mai e Doamna in cladire. Imi confirma si ma indruma spre biroul Dumneaei. Intru cu florile si la vederea celor trei functionare care muncesc in liniste la birouri ma mai linistesc putin. Ma simt un pic ca-n familie.

Doamna se bucura sa ma vada si se minuneaza ca am reusit sa termin formalitatile in doua zile. Imi ia actele si le preda colegei care se ocupa mai departe. In timp ce se prelucreaza dosarul, stam la taclale la o tigara pe hol. Ii povestesc ca trag speranta sa-mi vad parintii la Sibiu daca termin treburile la Bucuresti in timp util. Vorbim despre salariile mici si despre promisiunea facuta in Parlament cum ca le-ar mari salariile functionarilor de stat. Luam in discutie si problema „micilor atentii” si vorbim deschis despre greutatile financiare cu care se confrunta functionarii. Ne marturisim reciproc jena pe care o resimtim cand practicam gestul platii asazisei „taxei de timbru”. Iar am o sclipire de surpriza cand realizez ca discut deschis despre relatii cu o persoana care e chiar obiectul lor, privit din punctul meu de vedere.

Sunt chemata in biroul in care mi se inmaneaza in mod oficial certificatul de casatorie. Actul e pe un suport cartonat si are aspectul oficial al unei diplome. Citesc cu atentie ce scrie in el si semnez cu evlavie – „atentie, folositi numele cel nou, de casatorie” sunt atentionata ca orice mireasa proaspat unsa. Usor amuzata dau mana cu Doamna Ofiter de Stare Civila si savurez urarile ei de „casa de piatra”. Iaca asa m-am mai maritat inca o data eu pe mine ma, singura si momentan nu-mi e sotul la indemana ca sa-l sarut oficial, ha,ha.

Plec bucuroasa si in timp ce cobor scarile ma mai aud strigata o data. Fug inapoi la Doamna care m-a ajutat si sunt speriata ca probabil iar am uitat ceva. Ma ia deoparte si ma roaga sa-i promit ceva. Mi se face inima purice si o ascult emotionata: „promite-mi ca ai sa faci totul ca sa-ti vizitezi parintii. Acesta e lucrul cel mai important, nu actele” – imi mai spune. Amandoua avem lacrimi in ochi si-mi blestem in sinea mea sensibilitatea asta exacerbata. Pentru o clipa suntem ca doua surori.

Afara e soare, nici cald, nici frig. Simt nevoia sa fac cativa pasi si sa-mi pun ordine in ganduri. Cu mapa de acte sub brat si cu portofelul in cealalta mana ma plimb pe strazile pustii care duc spre Hala Traian. Sunt fericita dar si trista. Vad firma unui notar si ma gandesc ca daca tot e in drum ar fi bine sa-mi fac copia legalizata dupa certificatul de casatorie proaspat primit.

Biroul notarului este la etajul I., intr-un apartament de bloc. Direct in fata liftului, in scara blocului, sunt aseazate scaune pe care asteapta trei persoane. Una din cliente ma indeamna sa intru pentru ca ei mai au de asteptat.

In anticamera ne servesc doua fete tinere, foarte ocupate cu hartii de tot felul. De data asta am de-a face cu un notar barbat; cele doua fete sunt vizibil mai stresate decat tanara secretara cu care am avut de-a face ieri. Predau originalul si astept sa fiu strigata.

In biroul notarului are loc o discutie formala serioasa. Dupa cum apreciez eu de la distanta, avem de-a face cu o familie reprezentata prin doua generatii. Parintii si socrii stau jos iar tanara pereche e postata in picioare in spatele lor. Tanara are trasaturi fine, podoabe de aur si imbracaminte clasica impecabila, parul strans cuminte la spate, tenul fardat cu grija, sa nu para strident. Emana ceva din aerul unei mirese proaspat fabricate. O fi semnat si ea azi, ca si mine, cu acelasi stilou aurit in acelasi catastif, sub ochiul vigilent al Doamnei care poarta steagul ca o esarfa peste piept? Prin contrast cu aerul ei ingeresc si curat, privirile care-i fug de la notar catre parinti si mai apoi pe fereastra tradeaza neliniste. Cu buzele stranse lasa sa transpara o vointa mai puternica decat s-ar cuveni pentru rolul ei actual. In clipa asta se trece in proprietatea ei un apartament si e clar ca n-ar ceda nimanui nici macar o ata din perdeaua din sufragerie. Privirea hrapareata nu cadreaza cu aparenta ingereasca. Hm, „un pic mai bine pentru familia mea”. Se poate spune ca noi, „miresele” romance stim intotdeauna ce vrem?

Citesc copiile, semnez, platesc taxa. O tanara insarcinata intra in anticamera si e rugata sa astepte. Tanarul de langa mine nu da semne ca ar vrea sa-i cedeze locul. Tanara viitoare mama se aseaza sfioasa pe scaunul meu si imi multumeste cu jumatate de gura. Si de data asta am scapat repede. Ies bucuroasa.

E trecut de ora 15.00; chiar daca as mai vrea sa rezolv ceva, birourile sunt inchise. Constat ca am rezolvat destul pentru ziua de azi si iau un troleibuz spre Iancului. Mai am un bilet cumparat in Drumul Taberei, de la Doamna care citea sfaturi gospodaresti. Troleibuzul in care urc mai are scaune goale. Introduc biletul in aparatul de taxat si... aparatul imi inghite biletul. Culmea e ca nu am altul si nici n-am de unde sa cumpar. Ii explic soferului ce si cum, el ma intreaba pana unde merg si ma sfatuieste sa ma asez pentru ca are el grija sa ma scoata din culpa in caz ca vine controlul. Ma mai intreaba si care aparat e cu probleme si ii spun ca e al doilea din spate. Ma asez pe un scaun dar sunt in continuare nesigura. Pacatul mare este ca, de cand ma stiu, mereu m-am straduit sa fiu in regula cu toate dar niciodata n-am fost complet la zi. Ca studenta nu aveam viza de domiciliu flotant; familiile pe la care stateam in gazda nu aveau interes sa mi-o faca, chiar daca eu as fi vrut. La fel si cu biletele de autobuz si cu multe multe altele. E stiut faptul ca, daca este sa fie prins cineva in neregula, de obicei sunt cei fara experienta, exact cei care nu trebuie.

La o statie mai incolo urca o tanara Doamna care se repede cu biletul in mana catre aparatul de taxat. Apuc doar sa-i mai spun  ca „aparatul nu merge” dar e prea tarziu. Femeia a introdus biletul si, culmea, aparatul a taxat normal. Ma simt cu musca pe caciula si nu mai inteleg nimic. Doamna se intoarce la mine si ma bodogane „cine va plateste sa dezinformati cetatenii? Si cand se uita omul la Dumneata, nu pari sa fii dintr-alea...”. Imi musc limba si ma abtin de la comentarii. Ma dedic privitului ostentativ pe geam. Hotarat lucru, daca azi si maine sunt zilele mele cele mai bune din an, atunci pot sa uit de existenta horoscoapelor. Desi, daca ma gandesc bine, am rezolvat o gramada de lucruri. Maine mai raman de obtinut doar certificatele fiscale („simple formalitati” – mi s-a spus) si de depus dosarul.

Acasa ma simt din nou eliberata. Primesc mancare de casa facuta de mama lui R. V. doarme; R. e inca la serviciu, M. cu treburi prin oras. K.ma someaza iar la telefon sa petrec macar seara asta la ea. Oricum e singura ( & K. E plecat in delegatie) si nu avem alta sansa sa ne mai vedem. Imi promite chiar si sa ma duca maine dimineata la prima ora la circa financiara si sa ma ajute sa dau de Domnul acela amabil care a zis alaltaieri ca ma ajuta. Ma gandesc ca nu le strica nici gazdelor mele ceva mai mult timp pentru pregatirile de concediu si accept cu bucurie sa dorm la K.. Starea asta de deriva de la o prietena la alta si de trai din valiza are o latura incomoda dar, pe de alta parte, are si ceva magulitor: pe cat de  agitate si chinuite imi sunt aventurile de peste zi, pe atat de mare e deliciul serilor linistite, la povesti, rasfatata si cocolosita din toate partile. Ma simt ca un trofeu dat din mana in mana...

Pana la venirea lui K. convin la telefon cu C. sa iesim la Carrefour si sa-mi cumpar ravnitele patine pe rotile. C. m-a instruit sa chem un taxi si sa ma las dusa la sediul firmei ei. Desi am sunat la patru firme de taximetre diferite, raman perplexa sa aflu ca nici una nu are momentan masini libere prin zona. Interesant este ca la cea de-a patra firma, cand am inceput sa-i dau adresa, centralista stia deja despre ce este vorba. Probabil ca lucreaza impreuna sau nu conteaza unde suni, convorbirea tot acolo ajunge. Toate drumurile duc la Roma?

Dupa o jumatate de ora de incercari zadarnice, m-am lasat pe mana Codrutei care mi-a trimis rapid un taxi. Cartierul, cladirea si biroul ei sunt selecte si moderne, in totala contradictie cu tot ce am vizitat si vazut de dimineata. Parca ar fi doua lumi paralele, doua orase la antipozi.

Am vizitat pentru prima data Carrefour-ul bucurestean si m-am regasit in el ca in oricare alt megamagazin din Europa. Cumparam literatura si muzica romaneasca si patine pe rotile italienesti. La iesirea din magazin ne suna pe telefonul mobil de la Sibiu prietenul lui C. Am fost colegi inca de pe vremea liceului si avem multe de povestit. Dupa ce mi-am varsat amarul la telefon despre numerosele greutati birocratice cu care ma lupt in loc sa vin la Sibiu si sa ma vad cu familia si cu prieteni ca el, m-am trezesc apostrofata: „Tu esti de vina ca merg lucrurile asa; nu vezi ca incurajezi coruptia si esti o veriga din lantul asta al slabiciunilor?” – mi-a replicat I., in stilul lui ardelenesc direct. Partial avea dreptate. Adevarul e ca nu vad alta iesire si am impresia ca lucruile isi mai schimba fata si in functie de unghiul din care le privim. In sinea mea gandesc si eu putin la el, doar nu degeaba am invatat la aceeasi scoala.

In timp ce ne ratoim unul la altul la telefon, C. manevreaza masina prin parcarea Carrefour-ului si da din cand in cand din cap aprobator. Imi imaginez cum trebuie sa aratam vazute din afara, doua tinere intr-o masina straina dichisita, plimbandu-se intr-o parcare goala pe care sunt trasate linii paralele pentru fiecare loc de masina si sageti in sensurile de mers ale cailor de acces; in loc sa o taiem de-a dreptul peste parcarea fara tipenie de om, serpuim cuminti de la o „strada” la alta, in sensul sagetilor de pe asfalt, printre obstacole inexistente. Probabil gardienii cred ca exersam pentru examenul de soferi. Ma bate gandul ca suntem in continuare in cautarea caii celei bune, la propriu si la figurat.

Ajunsa acasa mi-am pregatit din nou bagajul si m-am transbordat la K. Garsoniera ei e intima si cocheta. Totul e modern si de buna calitate, luminos si curat. Doar cablul care strabate peretii de la un capat la altul si gaurile inca neastupate amintesc de necazul recent cu hotii. Se pare ca erau profesionisti; au observat locuinta si au lucrat cu mare finete. Au luat totul. De atunci e instalata alarma in toata casa, cu cablu la vedere si primul lucru pe care il invat odata cu intrarea in casa este cum se declanseaza si cum se dezamorseaza instalatia asta moderna. Timpul scurt dintre armare si dezarmare imi da de gandit dar sper sa nu fiu chiar asa de inceata... Urmeaza o seara placuta, doar cu noi doua „fetele”, cu povesti si amintiri dragi. Dormim obosite si ne trezim devreme a doua zi, amandoua cu probleme birocratice in agenda si-n cap.


 

 

Joi, 10 iulie

            Unde-i lege, nu-i tocmeala?

 

            Trag de amintirea diminetii calde si placute in bucataria lui K., ca de un prieten drag de care n-as vrea sa ma despart. Stiu ca azi e ultima zi si ma incearca frica sa nu cumva sa esuez. Sunt atatia factori pe care probabil ca inca nici nu ii cunosc. Tot ce stiu este ca Biroul Cetatenii are program cu publicul joia de la ora 10.00 la ora 13.00 si ca detin toate actele necesare, cu exceptia a doua certificate fiscale despre care am auzit ca sunt relativ usor de obtinut. In zile ca astea ma incearca tentatia sa devin religioasa; cand faci tot ce-ti sta in puterile tale de om si mai trebuie doar o scanteie de noroc divin...Dar sa nu exageram; nu sunt decat niste hartii.

            Plecam cu masina la Circa Finanicara la care ajunsesem dupa inchiderea programului cu doua zile in urma. Biroul tanarului Domn e usor de gasit; ne trateaza corect dar cam rece. Probabil ca se simte expus fata de ceilalti colegi. Ce sa faca el cu cele doua tinere pe care nici el nu stie prea exact de unde sa le ia?

Functionarii stau fiecare pe la biroul lui, intr-o incapere de vreo patruzeci de metri patrati, fara paravane despartitoare. Iar am senzatia ca suntem cercetate din toate partile si incerc sa ma concentrez asupra unei conversatii oarecare cu K., ca sa-mi uit stanjeneala. Un lucru e clar: s-a facut ceva pentru transparenta. As putea spune chiar ca biroul asta enorm e in stil american, seamana putin cu hala aceea imensa in care Dustin Hoffman lucra ca reporter in „Afacerea Watergate”.

Adeverinta fiscala s-a eliberat fara probleme; era clar ca nu figurez nicaieri cu datorii. Mai ramanea de solicitat un act asemanator la birourile din fostul meu cartier. K. pleaca grabita mai departe la serviciul ei.

E devreme dimineata si nu mai am decat un singur act de obtinut. Incep sa ma bucur si sa sper. Intreb gardianul de la poarta unde trebuie sa ma adresez si sunt indrumata spre un ghiseu unde se fac cópii xerox. Cer un formular de cerere de certificat si trebuie sa platesc pentru el 15.000 de lei. Caut infrigurata dupa monezi in portmoneu si in sinea mea imi blestem proasta apucatura de a nu lua niciodata restul decat in bancnote. Grabita si nervoasa cum sunt, imi scapa portofelul din mana si mi se imprastie maruntii pe jos: Centi si Euro. Un domn amabil trece ca din intamplare cu o cana de cafea in mana si se apleaca sa ma ajute. Ma inrosesc rusinata ca mi-am deconspirat „starea de strainatate” cu atata usurinta. Domnul se dovedeste saritor – suspect de saritor; oare trebuie sa-i dau ceva? – si ma conduce in biroul lor comun. Inca o „Afacere Watergate”. E mult mai stramt decat la cealalta institutie pe care am vizitat-o azi. Vreo zece birouri inghesuite unul intr-altul ocupa un spatiu in care n-ai loc nici sa te intorci. Domnul nonsalant imi ia cererea din mana, o trece prin alte cateva maini si ma trimite sa o parafez alaturi„la „Doamna Jeni”.

Doamna Jeni e relativ tanara si emana optimism. Am senzatia ca am nimerit bine. Ii explic despre ce este vorba si ii arat ce act imi trebuie. Incepe sa caute in calculator dupa apartamentul care e pe numele meu si il gaseste curat si la zi cu toate platile, asa cum stiu si eu ca este, de vreme ce parintii mei au grija sa fie administrat cum se cade.

In clipa in care Doamna Jeni da sa tipareasca certificatul de „curatenie”, colega din spatele ei ne intrerupe cu o remarca dureros de concreta: „nu ziceati ca e pentru renuntare la cetatenie?”. Eu: „ba da, si ce-are a face?”. „Pai ma tem ca va trebuie alt certificat, ia vezi Jeni la reglementarile alea noi”. Simt cum imi vine sa plang de ciuda si, nu stiu de ce, am presentimentul ca fata are dreptate.

Legea spune ca, din momentul in care eu nu voi mai putea fi trasa la raspundere odata cu pierderea cetateniei romane, trebuie sa fac cuiva o procura pentru toate responsabilitatile legate de apartament. In acest scop trebuie sa prezint doar cateva cópii dupa alte acte si declaratii pe care, spre norocul meu le am deja. In plus, trebuie sa conving – cum, inca nu stiu nici eu exact – ca nu am lucrat in ultimii cinci ani nicaieri in Romania si ca nu am datorii fata de eventuali patroni. Pentru declarartii, fetele ma indruma spre blocul de vizavi unde e un birou notarial.

Ies si ma asez pe o banca. Usa in usa cu birourile e un complex comercial. Un tanar prafuit si suspect fumeaza o tigara pe scari si se uita fix la mine. Nu stiu de ce incep sa ma tem de hoti. Hotarat lucru, o cam iau razna. Ma asez pe o banca, ochi in ochi cu tanarul obraznic, si incerc sa-l sfidez facandu-ma ca-l observ si eu. In acelasi timp o sun pe L. si ii povestesc toata tarasenia. O rog sa preia atributiile astea de administare a apartamantului meu, macar de forma, pe hartie. Fac glume si ii spun ca daca va avea nevoie de bani, intr-o buna zi poate imi vinde apartamentul si eu nici nu bag de seama. Rade si simt ca-mi mai vine inima la loc. Are ea vorba ei, „se rezolva totul, stai linistita” si ma fortez s-o cred. Imi dicteaza la telefon datele ei din buletin si ii raman enorm indatorata. Promit sa revin.

Biroul notarial e teoretic deschis incepand de la ora 9,00 dar practic eu sunt prima clienta si Doamna Notar „vine imediat”, desi e trecut de 9,30. Aflu toate astea de la o secretara plictisita. Stau ca pe ace si ma uit la fiecare doua secunde pe geam sa vad daca vine Doamna Notar. Ma gandesc ca trece timpul si daca nu ajung sa-mi depun azi dosarul va trebui sa zbor pentru a treia oara la Bucuresti sau la Berlin si cine stie ce acte imi vor mai trebui atunci.

Doamna Notar soseste dupa o jumatate de ora si declaratiile mele se fac rapid. Spre marele meu noroc, se implinesc exact cinci ani de cand am lichidat ultimul meu contract de munca in Romania – as putea dovedi asta foarte usor pe baza cartii mele de munca dar, din pacate n-am adus-o cu mine in tara. Declar asadar pe propria mea raspundere ca nu mint (ce absurd!). Doamna notar imi sugereaza sa redactam cele doua declaratii cumulat intr-una singura, ca sa mai economisim din bani dar eu prefer sa le fac separat, asa cum se cere la litera legii. Ca un fulger imi trece prin minte lipsa de sincronizare dintre cele doua reglementari: statul german ne primeste dupa trei ani de convietuire pasnica, cu conditia ca statul roman sa ne concedieze la fel de elegant. Insa statul roman nu ne da drumul pana nu trec cinci ani de cand am rupt puntile. In acesti cinci ani pe care suntem siliti sa-i asteptam, ne expira buletinele de identitate fara de care e imposibil sa depunem dosarul de renuntare. Asa ca cerem buletin nou dar cum noi nu mai aparem nicaieri in acte de cinci ani incoace, teoretic nu mai avem dreptul la buletin. Noroc ca nu se suprapune teoreticul cu practicul, altfel ar fi vai de noi. Orice ar spune alde I., fara interventia noastra fortata, situatia nu are iesire; asa ca ma absolv singura in gand de orice vina pentru sistemul deficitar.

Cumpar de la Complexul Comercial o cutie de praline pentru Doamna Jeni si pentru colegele ei si ma intorc in biroul lor. Trag cu ochiul catre usa cu tanarul suspect si vad ca nu mai e acolo.

Doamna Jeni aduna toate actele necesare si le da mai departe la lucrat. In timp ce asteptam intoarcerea lor, intram in vorba si aflu ca e tare fericita pentru ca a nascut acum, aproape de varsta de patruzeci de ani si a descoperit o latura cu totul noua a vietii ei. Ma sfatuieste sa ma grabesc si eu pentru ca timpul trece. La drept vorbind, nu ma port cu gandul maternitatii si ma surprinde iar nonsalanta cu care se abordeaza aici subiecte pe care altundeva nu le-as deschide nici cu prietenii buni. Subiectul mi-e mult prea sensibil si intim dar ma las cu toate astea antrenata in discutie si nu pot sa spun ca-mi pare rau. Fericirea de a fi mama o face sa emane multumire si bunatate. Ma bucur sincer pentru ea.

Telefonul meu suna. Un client din Germania cauta o casa de vacanta si ar vrea sa inchirieze prin intermediul nostru. Ii raspund ca nu ma pot ocupa momentan de el; „sunt in tara...adica in afara tarii” – ma balbai si ii promit sa revin deindata ce ma intorc la birou. Cum e si asta cu „inauntru” sau „in afara” tarii. Care tara? Functionari si functionare ma privesc cu ochi curiosi; am vorbit in germana la telefon. Incerc sa aplanez eventualele impresii gresite cum ca „m-as da mare” luand o pozitie tip ghiocel, cu privirea plecata („capul plecat, sabia nu-l taie” – cata lasitate in vorbele astea!) fixandu-mi cu modestie varfurile degetelor de la picioare. Simt ca-mi vine sa plang si ma autosugestionez ca acum nu e momentul; trebuie sa ma stapanesc pana trece totul si apoi ma voi putea deplange singura pana la exasperare. Energia imi trebuie acum pentru alte lucruri.  

In fine primesc actele inapoi si ma despart in prietenie de Doamna Jeni. Se ofera sa ma sprijine in mersul formalitatilor mai tarziu, cand voi dori sa vand apartamentul. Ma bucur de oferta ei, imi notez datele si promit sa revin. Pentru moment sunt atat de grabita incat n-am timp decat de promisiuni. O povara de promisiuni care incepe sa ma apese.

Ies si-l vad pe tanarul cu tigara pe scari. E imbracat cu un halat alb; acum cand trec pe langa el, constat ca nu e decat un ucenic de la brutarie. De aceea e asa de plin de praf, mai bine zis de faina. M-am linistit. Poate ca nu sunt ei, dracii pe care mi-i inchipui in toate partile, chiar asa de negri.

Iau un taxi catre Biroul Cetatenii si ma cert cu taximetristul care se baga in vorba obraznic si ma intreaba de ce ma uit dupa fusta scurta a unei trecatoare. Adevarul e ca nici n-am inregistrat trecatorii, „sunt stresata ca s-ar putea sa nu mai ajung la timp, am de rezolvat ceva urgent si zbor sambata asa ca nu stiu daca mai apuc” – aproape ca strig la el. Se uita la mine cu mila si da cu spatele in strada cu pricina pentru ca e sens unic, pentru noi interzis si „e mai aproape de aici”. Ma intreaba daca sa ma astepte si-l rog sa stea doar zece minute pentru ca nu stiu cat va dura.

Inca din momentul in care am pus piciorul jos din taxi, am simtit ca era ceva in neregula. In fata portilor nu era nici tipenie de om, masinile cu matricula de provincie disparusera toate ca-ntr-o vraja. Doar un gardian plictisit s-a uitat la mine si mi-a spus  ca e inchis, „azi nu se lucreaza cu publicul”. Mi-am adunat puterile ca sa-i explic cam de sus ca „ma asteapta Doamna General”. ”Doamna General cu ce nume?” – m-a intrebat ofiterul superior militarului in termen cu care tocmai conversasem. Se vede treaba ca seful sezuse in masina parcata de peste drum si s-a apropiat de noi fara sa-l observ. Brusc am simtit cum mi se scalda tot corpul in transpiratie si, desi T. I-mi repetase numele Doamnei General de cateva ori, aveam un lapsus, nu-mi venea pe limba. Ma asteptam sa nu ma lase sa intru; deja ma luase ameteala la gandul ca totul a fost inutil si ca ma impiedic la ultimul gard. Probabil ca ofiterului i s-a facut mila de mine caci mi-a silabisit binevoitor primele litere din numele Doamnei iar eu am continuat usurata recitarea. M-a lasat sa intru dar avea ceva compatimitor in priviri.

In anticamera mai astepta un domn la costum, cu un buchet frumos de flori. La biroul Doamnei era deschisa usa; transparenta totala. A iesit pentru o clipa si m-a intrebat mirata ce caut. Eu m-am balbait raspunzandu-i ca sunt cea despre care i-a vorbit T. acum doua zile. „Noi nu lucram pe relatii” – mi-a replicat pe un ton neprietenos si iar m-a luat ameteala. Insist dintr-o suflare, fara sa respir, pun toata energia pe care o mai am in cascada de cuvinte care se revarsa din gura mea, imi expun tot pásul si nici n-am timp sa trag aer. Explic cum ca la audienta de ieri n-am putut veni pentru ca nu aveam inca certificatul de casatorie si am amanat pe azi bazandu-ma pe orarul din internet in care scrie ca lucreaza cu publicul luni, marti si joi de la ora 10.00 la 13.00,  nu vreau pile ci doar sa ma primeasca asa cum scrie in pagina pe care am accesat-o in calculator si care le apartine, ca am zburat special pentru asta si n-am cum sa mai vin luni din moment ce zbor inapoi sambata si am trecut deja saptamana asta prin atatea chinuri incat oricum nu cred ca voi mai avea puterea sa o mai iau o data de la capat. Doamna pare ca nici nu ma asculta sau poate ma insel eu. Nici un muschi nu i se misca pe fata. Vizibil agasata de palavrageala mea, il pofteste pe Domnul cu florile sa intre in birou si imi arunca un „asteptati”.

Stau pe scaun intr-o pozitie chircita, aproape fetala, nu-mi pasa cum arat, imi frang mainile in tacere si realizez ca miza mea e prea mare pentru un lucru atat de marunt. Am exagerat poate importanta actiunii acesteia cu cetatenia; poate ca e ceva care nu numai ca nu se poate ci poate ca nici nu trebuie rezolvat. Nu suntem in masura sa ne schimbam destinul dupa cum sunt ambitiile sau nevoile noastre imediate. Sunt lucruri pe care eu nu le pot schimba. De acord; dar atunci macar sa nu mi se mai fluture prin fata ochilor posibilitatea unei variante care de fapt nu exista.

Chinuita de intrebari ma trezesc strigata de Doamna General. Isi cheama o subalterna si o roaga sa se ocupe de mine pentru ca „stiti Dumneavoastra, problema aceea cu internetul”... Raman cu gura cascata si realizez ca de fapt a stiut tot timpul ca am dreptate in ce spun dar n-a considerat necesar sa-mi dea un feedback, sa aprobe sau sa conteste ce am spus. Ma rog, important e ca ma ajuta. Simt un amestec de respect si de revolta pentru femeia aceasta care are o personalitate puternica, orice s-ar spune dar pentru care eu aproape ca nu exist. Plec cu tanara amabila si pentru intaia data de la sosirea in tara ma simt tratata civilizat, ca de la egal la egal. Fata vorbeste doar putin in timp ce imi cerceteaza actele cu atentie. Nu face comentarii la explicatiile mele care uneori au o tenta cam melodramatica, recunosc.

Actele trec pe rand din mana in dosar si incep sa cred ca totul poate sa se termine cu bine. Certificatul de casatorie, pentru care am avut atata de umblat, e luat doar la cunostinta si mi se inmaneaza inapoi. Copia legalizata ramane la dosar. Atat.

Cea mai importanta piesa de la dosar este comunicatul in scris din partea autoritatilor germane, din care reiese ca imi acorda cetatenia germana cu conditia sa renunt la cea romana. Oricat de mult as fi dorit eu sa obtin dubla cetatenie, legea germana o interzice. La inceput mi s-a parut o lezare a drepturilor mele fundamentale de om dar, dupa ce am fost discriminata in nenumarate randuri din cauza cetateniei romane, am realizat ca sunt obligata sa o adopt pe cea germana, oricare ar fi consecintele acestei actiuni, daca vreau sa traiesc o viata normala in continuare in dublul cadru familie-tara, in care acum ma aflu acasa. 

Functionara din Germania imi eliberase acum un an un act oficial extrem de bine elaborat pentru ca, potrivit experientei ei cu statul roman, sunt foarte pedanti si rigurosi. Asa se face ca scrisoarea cu pricina era tradusa si parafata cu un sigiliu de ceara, care de mult nu se mai foloseste in tarile vest-europene – apostila – iar traducerea in limba romana de asemenea era trecuta prin tot felul de furci caudine care o faceau sa fie la fel de valabila in strainatate ca si in Germania. Din pacate, chiar daca eu eram convinsa ca actul e inatacabil din orice punct de vedere, tanara amabila m-a sfatuit sa apelez la un traducator local pentru ca autoritatile romane pur si simplu nu au rutina in afacerile astea internationale si s-ar putea sa fie nevoie sa refac totul.

I-am explicat ca sunt dispusa sa dau la tradus cu toata placerea dar nu stiu unde si cine ma poate ajuta asa de repede. Eram constienta ca imi trebuia traducerea (pe care eu deja de fapt o aveam) practic instantaneu.  Mai aveam doar doua ore pana la inchiderea Biroului Cetatenii. Tanara m-a linistit si m-a indrumat spre un birou de traduceri din apropiere. Mi-a spus ca ma asteapta pana ma intorc. M-am avantat iar cu forte proaspete in vartej.

Taximetristul meu plecase deja dupa zece minute, asa cum il instruisem. Am oprit altul, explicand-i ca stiu ca nu sunt decat cateva sute de metri pana la Biserica Armeneasca dar ma grabesc ingrozitor. Tipul m-a luat in serios si s-a lansat intr-un tur de forta peste linii de tramvai, tangent cu galbenul semafoarelor. In acelasi timp a gasit si vreme sa converseze cu mine. Era mandru de masina lui marca Fiat si s-a bucurat sa auda ca si eu am tot un Fiat. Cand a aflat a mea mai e si decapotabila a inceput sa ma descoasa si, din vorba in vorba, a ajuns sa ma traga de limba despre starea soselelor in Europa si cat costa taxa de autostrada in Spania. La despartire mi-a urat noroc parafrazand o vorba la moda: „ma bucur sa mai vad si romani fericiti”.

Undeva prin dosul bisericii Armenesti am inceput sa caut biroul de traduceri dar n-am gasit decat un atelier de pantofar care avea inchis. Meseria asta romantica a disparut de mult prin alte locuri. Ce frumos ca aici mai exista!

Sotul m-a sunat la telefon. Era convorbirea de la prima ora, se vede treaba ca tocmai se instalase la birou, nu ca mine. L-am pus in tema in graba mare, asa cum s-a putut. I-am explicat ca hartia pe care am facut-o si apostilat-o cu atata grija nu se accepta si s-a mirat si el neincrezator.

Biroul nostru intermediaza vanzarea si cumpararea de case si am lucrat pana acum cu clienti din mai toate tarile Europei, inclusiv cu rusi, polonezi si cehi. E prima data cand auzim ca o apostila poate fi pusa in dubiu. Sotul meu ii suspecta ca sunt nebuni cu totii iar eu l-am corectat isterizata spunandu-i ca nu sunt ei nebuni, pentru ca eu sunt singura care e altfel decat ei, numai eu sunt nebuna. Am incercat sa-mi pastrez sangele rece pentru ca – dupa cum bine remarca sotul meu - eram aproape de tinta si, metaforic vorbind, nu mai aveam decat de taiat panglica de la sosire. Un gest sportiv, orice s-ar spune.

La biroul de traduceri obtin promisiunea sa mi se faca lucrarea intr-o ora. Mi se atrage atentia ca va fi scump, cu taxa de urgenta. Intr-adevar nu e ieftin nici macar pentru un buzunar capitalist, dar n-am de ales. Ies din biroul de traduceri si intru alaturi la un Birou de Schimb Valutar. In ghereta de sticla sede o casierita iar in afara cutiei, un tanar gardian. In clipa in care intru in birou, tanarul iese afara si se posteaza de paza pe trotuar in fata usii. Schimbul de bancnote intre mine si casierita se desfasoara rapid. Ies din birou si tanarul isi reia locul pe scaunul din interior. Asadar asa merg lucrurile. Paza buna trece primejdia rea!

Din moment ce am de asteptat o ora, m-am gandit sa impac si capra si varza si sa dau o fuga pana la Bucur Obor, sa cumpar ceva frumos pentru tanara care imi prelucra dosarul cu atata amabilitate. Am cumparat bilete si am luat tramvaiul. Nu stiu de ce ma fascineaza lumea pestrita a oborului. Nu scap ocazia, de cate ori trec prin Bucuresti, sa dau o fuga si pana la Obor si de fiecare data gasesc ceva deosebit. Prietenele se minueaza de apucatura asta balcanica a mea si nu pot decat sa le dau dreptate: Oborul e in esenta o adunatura de buticuri kitchoase, o tiganie atat de evidenta si de exacerbata, un bazar cu turcisme infernal, care prin dimensiuni ajunge sa atinga in ochii mei aproape limita sublimarii. Sunt ca tanara aceea din nu mai stiu ce roman care, insarcinata fiind, poftea la tot felul de lucruri pe jumatate stricate si se strecura noaptea pe ascuns in bucatarie ca sa manance portocale vechi, cu gust fermentat. Cam asa si gustul meu decadent pentru bulibaseala de la Obor.

De fiecare data cand „descalec” in fata cladirii flancate de vanzatori ambulanti cu tarabe de carti, tigari si covrigi, ma viziteaza gandul ca poate am facut o gresala si imi pun intrebarea daca nu cumva ar fi bine sa fac cale intoarsa. In mod evident, gramada asta dezorganizata de marfa calitativ indoielnica e descurajanta la prima vedere. Cu atat mai mare e tentatia mea de a cotrobai in ea si de a gasi chilipirul. Actuala mea rochie de gala, cu care am cules complimente la diverse receptii, concerte si nunti in strainatate este cumparata de la Bucur Obor, pe un pret de nimic; s-a intamplat sa am suma la mine in clipa aceea, ca bani de buzunar. Ce-i drept e facuta la noi pentru Anglia si asa si arata. Sunt convinsa ca in Anglia s-a vandut la cu totul alta clasa si pe alt pret.

Mi-am stapanit impulsul de a da bir cu fugitii si am patruns in cladirea in care ma orientez greu, totul fiind un talmes balmes ca la carte. Pentru inceput am gasit un lac de unghii care nu se mai fabrica in occident de doi ani, pe care il caut de mult fara succes. M-a servit o fetiscana, asigurandu-ma ca „e scump dar e de calitate buna, si eu il folosesc”. Pentru amabila Domnisoara am gasit o brosa miniaturala cu strassuri, ambalata intr-un saculet de catifea. Tot cadoul incape in causul palmei; sunt multumita cu alegerea mea.

La raionul de imbracaminte care comercializeaza si capete de stoc din colectii recunoscute in strainatate era expus un munte de marfuri. Oferta era atat de vasta incat pur si simplu m-a cuprins panica si am renuntat descurajata la orice cautare. Doi pasi mai incolo am depasit raionul de pantofi Guban, frumosi dar nepractici. Pe o tejghea lunga-luuuunga, plina cu sandale de un singur model, din piele buna, cu aspect ergonomic si cu talpa inalta dar comoda am detectat ceva pentru mine.  Probat si luat. Sandalele mele imi facusera deja basici la degete si m-am bucurat sa le pot schimba cu ceva mai prietenos pentru picioarele mele obosite de maratonul bucurestean. Vanzatoarea mi-a explicat ca ne aflam in fata unui lot intreg refuzat la export, cu talpi din Cehia, piele din Austria si manopera de la noi. Lucru amestecat... Ce investitor strain entuziast o mai fi invatat o lectie din experienta asta amara?... Perechea de sandale a costat o treime din pensia lunara a tatalui meu, fost director de liceu.

Bucuroasa ca pot calca iar fara dureri, m-am intors la biroul de traduceri. Pe trotuar m-a depasit o Doamna care sprijinea pe umar, in maniera in care suntem obisnuiti sa vedem taranii la camp ducandu-si uneltele agricole cu cozi lungi, o lingura de lemn imensa, sculptata artistic cu motive maramuresene. Spontan mi-am dorit si eu una la fel, exotica si curat autohtona. Multe sunt lucrurile pe care pe vremuri le consideram „taranisme” sau, in cel mai bun caz, „parte din peisaj” fara sa-mi trezeasca nici o senzatie. Acum, dupa ce am vazut lumea si stiu ce mica e, realizez ca sunt multe nimicuri in cotidianul romanesc, in special in spatiul rural, care efectiv trezesc in mine senzatii de tip „aha”.

Am gasit un artizanat in apropiere dar, desi orarul indica timp normal de lucru, usa e incuiata si n-am gasit nici un bilet care sa informeze despre schimbarea orelor de functionare. M-am mangaiat cu gandul ca probabil oricum nu aveau in oferta lingura de zmeu pe care mi-o doream eu.

Traducerea a fost gata la timp. Am platit taxa cam piparata si m-am grabit sa depun si ultima piesa la dosar. Tanara functionara m-a asteptat cu un zambet cald. I-am oferit saculetul minuscul cu brosa si m-a refuzat vizibil incomodata. „Imi faceti probleme” – m-a somat tragand cu coltul ochiului spre faxul din spate, la care o colega isi facea de lucru fixandu-ne ostentativ. Din nou am avut senzatia ca stam ca pe tava, ca suntem probabil urmarite dintr-o camera obscura; in definitiv ne aflam pe teritoriul Ministeriului de Externe. Am mai facut o incercare timida sa o invit la o cafea dupa serviciu si m-a refuzat la fel de delicat. Pentru o secunda, Doamna Sefa a trecut ca din intamplare pe langa noi si s-a interesat daca „are Doamna actele complete”. Tanara i-a confirmat cuminte; mie parca tot nu-mi venea sa cred ca am scapat. Probabil ca-mi emana fata bucurie ca o luna plina pentru ca am sesizat o usoara stanjeneala in vocea ei, cand mi-a comunicat ca spera sa nu mai fie nevoie de alte acte si crede ca e totul complet, cel putin din punctul lor de vedere. Mi s-a adus la cunostinta ca dosarul se va inainta Ministerului Justitiei, cazul meu se va discuta in cadrul unei sedinte care se intruneste destul de rar pe parcursul anului, se va afce publica cererea mea, se vor analiza bine motivele mele si, cel mai devreme peste o jumatate de an voi primi un raspuns care eventual va fi pozitiv. Toate piedicile astea nu mi s-au mai parut deloc mari; pe moment eram pur si simplu fericita. Am primit un numar de dosar, care de acum inainte ma indreptateste sa solicit telefonic informatii. Am plecat multumind. Stiam ca s-ar fi cazut sa mai trec o data si prin biroul alaturat ca sa multumesc sefei ierarhice care m-a primit. Raceala care m-a cuprins cand m-a indreptat spre usa ei mi-a inghetat sangele in vine si n-am reusit decat sa atarn in aer un „multumesc” slab, insotit de un gest vag de ramas bun.

Am urcat in masina care ma astepta afara, zambind tamp in timp ce ne deplasam spre Piata Victoriei. A trecut!

Am inceput sa dau telefoane acasa, pe la prieteni si la toti cei care m-au ajutat si suportat in saptamana aceea. Simteam o imensa usurare. In Piata Victoriei am coborat la Agentia Tarom si m-am interesat de orarul zborurilor de Sibiu. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca „Taromul nu mai zboara la Sibiu”. Nu-mi venea sa cred! Zborul asta a existat dintotdeauna, chiar si pe vremea comunistilor, pana si in tineretea parintilor mei, cand erau studenti! Pe 19 decembrie 1989 m-am aflat in avionul care ma ducea de la Bucuresti la Sibiu in plina stare de necesitate. „Cursa asta face parte din viata mea; cum poate cineva sa o elimine fara sa ma intrebe?!” – glumesc amar cu mine insami.

Angajata de la Tarom m-a privit de parca as fi de pe alta lume iar eu la randul meu, m-am uitat la ea ca la un extraterestru. „Dar poate zboara alte companii la Sibiu” – am mai incercat o data. „Nu ma puteti indruma mai departe?”. Femeia mi-a raspuns promt: „daca doriti sa zburati la Sibiu, exista doua posibilitati: fie de la München, fie de la Larnaca”. Am ramas cu gura cascata si mi se parea ca am nimerit intr-un alt film. Lumi paralele, conversatii paralele. Asadar, s-a zis cu vizita mea la parinti! Cum nu mai aveam decat o zi la dispozitie, mersul cu trenul ar fi insemnat sa stau mai mult prin tren decat la Sibiu, o aberatie.

M-am scuturat de dezamagirea asta si m-am gandit in sinea mea ca asa arata probabil pretul pentru reusita din celelalt plan pe ziua de azi. Iar mi-a fulgerat prin minte horoscopul care imi prezicea succes pe toate planurile pentru ziua de joi.

Revenind in discutie cu Doamna de la Tarom i-am explicat ca am incercat sa obtinem in strainatate un ticket de zbor Sibiu – München si retur pentru mama mea si nu s-a putut tipari. Incercarile noastre de a lua contact cu Agentia Tarom de la Frankfurt au culminat intr-un tarziu intr-o corespondenta absurda cu efect nul. In timp ce ma straduiam si fiu coerenta, printre balbaieli, am surprins in ochii femeii o sclipire de neincredere, de parca ar fi apreciat ca  e ceva in neregula cu mine. Ma cantarea din priviri. Apoi m-a repezit zicand ca nu intelege nimic, sa-i spun clar ce vreau si ca biletele Tarom se pot tipari oriunde aiurea in lume. M-am abtinut sa-i explic ca n-are dreptate si i-am spus ca doresc un ticket pe numele mamei pentru luna viitoare. Am platit la casierie (in Euro, a fost singurul loc in care n-a fost nevoie sa schimb banii; dragut). Timp de mai bine de un sfert de ora am asteptat apoi sa iasa biletul la imprimanta. Femeia de la ghiseu m-a lasat singura fara explicatie si a disparut in timpul acesta in biroul alaturat. M-am intrebat daca inadins m-a lasat sa astept atat d emult. La celelalte ghisee se perindau clienti care erau serviti rapid si plecau multumiti. Doar biletul meu nu mai venea. Intr-un tarziu l-am primit, l-am cercetat de vicii ascunse, n-am gasit nimic suspect si am plecat cam nelamurita. M-am bucurat ca am rezolvat macar zborul mamei dar eram trista pentru ca mai puteam sa-i vad pe ai mei.

Calea Victoriei era pustie si primitoare, cum rareori avem ocazia sa o vedem. Ma simteam de parca as descoperi orasul doar pentru mine. Am luat drumul Palatului si m-am bucurat la gandul ca voi putea vizita in voie, pentru intaia oara in viata mea, Muzeul de Arta. Pana la varsta de 30 de ani n-am gasit niciodata timpul necesar sa vizitez muzeele. A trebuit sa plec, sa iau distanta de tara, ca sa simt nevoia acuta de Grigorescu, Brancusi sau Tatarescu. La o patiserie care vinde direct la strada mi-am cumparat sticla de apa minerala implicita deja. Cotinuam sa-mi combat setea; se vede treaba ca nu mi-a trecut nici  dupa ce depasisem greutatile birocratice. Sandalele cele noi, asa comode cum erau, au inceput sa ma jeneze si ele, ce-i drept in alta parte, mai inspre causul piciorului. Simteam dureros la fiecare pas cum se freaca pielea talpii mele de proeminenta „ergonomica” din pantof.

Ajunsa la Muzeu mi-am deconspirat amatorismul intrand cu aplomb pe prima usa care mi-a inspirat respect, evident cea falsa. O Doamna amabila mi-a explicat ca acolo era o expozitie pe teme pariziene si m-a indrumat spre celalalt corp de cladire. Intrand cu ea in vorba, i-am explicat ca nici eu nu stiu exact unde trebuie sa merg. Doream sa vad un anumit tablou cu un portet de fata tare frumoasa, cu par negru lung si cu o privire patrunzatoare, posibil tiganca dar nu eram sigura. Nu stiu cine l-a pictat dar e destul de cunoscut si trebuie sa fie un pictor roman modern. Pentru cazul in care n-as fi intalnit tabloul in expozitie, am explicat ca as vrea macar sa o cumpar. In replica, femeia a sarit nelinistita : „cum adica sa o cumparati? Pai asta nu se poate!”. Amuzata i-am explicat ca ma refer fireste la o reproducere si nu la original. Am acasa un portet mare de Modigliani, copie dupa un chip de fata si visez sa-i alatur chipul „romanesc”  care ma obsedeaza. Oare unde as putea gasi o reproducere? Poate au postere la Carrefour?!

Doamna m-a informat cu vadita obida ca sunt prea putini bani in tara pentru arta si ca astfel de postere nu se pot face pentru ca tehnologia costa mult. Cel mult carti postale, mi-a aratat cateva de Grigorescu. Am cumparat una si i-am lasat maruntii rest. Eu i-am multumit respectuos; ea mi-a multumit respectuos. Am lasat-o singura intr-o hala imensa, in fata unor scari care duc spre o expozitie pe care nimeni nu parea sa vrea sa o viziteze.

Am ocolit cladirea si am intrat iar printr-o poarta gresita. Din alta usa a iesit un paznic, special ca sa ma indrume pe mine. Nu era mai nimeni in cladire. Am cumparat biletul si am fost indrumata sa-mi las lucrurile la garderoba. O angajata a venit special pentru mine la garderoba si mi-a luat rucksacul si jacheta. Ajunsa deja la jumatatea scarilor, am constatat ca-mi uitasem telefonul mobil in geanta (ceea ce nu era rau); din pacate era bransat (ceea ce putea starni panica). M-am intors in tromba speriindu-i pe doi portari care jucau table la o masa. S-au intrerupt speriati din conversatie si m-au urmarit banuitori din priviri. Aici nimeni nu alearga, nimeni nu se grabeste. ”Am uitat ceva” – am baiguit ca sa-i linistesc si mi-am luat telefonul in mana, sub privirile Doamnei de la garderoba, asezata la zeci de metri distanta (nu s-a mai obosit sa vina pana la mine). Era firesc sa nu se deplaseze, in afara de bagajul meu nu mai erau decat doua cuiere ocupate. Vizita mea la muzeu imi va ramane vesnic in amintire, in simbioza cu senzatia de telefon tinut in mana, cu care am parcurs toate salile, neavand nici un buzunar in care sa fi putut scapa de el.

Am urmat traseul expozitiei care se intinde pe doua etaje, regasind opere pe care mi le aminteam vag, descoperind altele care imi erau straine, compunandu-mi pentru prima data in viata o imagine ordonata despre arta noastra moderna. Am luat o baie spirituala de care mi-era dor. In afara de mine nu mai erau prezente decat fetele care pazesc salile, majoritatea cu cate o carte in mana. Ne-am salutat pe un ton soptit, desi n-aveam cui sa-i tulburam reveria in salile goalle. N-am gasit portretul care ma obseda dar au fost altele care mi-au umplut inima de cel putin la fel de multa evlavie.

La iesirea din muzeu m-am asezat pe o banca si am inceput sa realizez ca mai aveam o zi si jumatate la dispozitie, ca sa fac tot ce amanasem de atata vreme: vizite la muzee, cumparaturi in tihna, plimbari prin orasul care ma primea cu o lumina calda si fara stres.

M-am intors obosita la garsoniera, manevrand cu dibacie alarma de la usa si m-am intins istovita pe canapea, asteptand sa vina C. dupa mine si sa ma mut cu ea la cel de-al treilea cuib care ma astepta in Bucuresti.

Am adormit pe canapea cu albumul lui Grigorescu in mana si m-am trezit aiurita, cu senzatia ca am uitat ceva important. Mi-am revenit incet si m-am mai asigurat inca o data ca nu mai era chiar nimic de rezolvat.

C. m-a gasit plina de energie pozitiva. Pe drum, ma instalez comfortabil in masina ei incapatoare si primitoare. Oprim la un complex comercial ca sa ne aprovizionam, pentru ca in frigiderul lui C. Se zvoneste ca e venit revolutia, de cand nu mai are timp nici sa moara. Ma lasa sa o astept in masina, nu inainte de a ma instrui cum se inchuie atomat din interior, ca sa nu ma surprinda hotii. Raman singura si ma baricadez cuminte. Lumea de afara trece pe langa masina parcata in mijlocul trotuarului („alt loc nu mai era liber”) fara sa ma bage in seama. Peretele blocului alaturat e mazgalit cu grafitti. C. se intoarce cu niste pachete in maini si nu gusta deloc „glumita” mea cand ma fac ca nu mai stiu unde trebuie sa apas ca sa se deblocheze portierele.

In apartamentul lui C., al treilea cuib cald care ma astepta pentru ultimele doua zile de sejur bucurestean, ne-am depanat pentru prima data in cursul acestei saptamani nebune, amintiri din timpuruile dinainte de cele actuale. Venise vremea decantarilor; schimbul de informatie actuala si punere la zi era depasit. Era in sfarsit timpul nostru. Mi s-a nazarit sa plang, acum dupa ce a trecut totul, asa cum imi promisesem de dimineata. Din pacate n-am putut. Unde s-or fi dus lacrimile adunate peste zi? Probabil ca s-au transformat in vitalitatea exacerbata cu care le-am agresat pe fete seara, bucuroasa in fiecare fibra a mea.

In decursul conversatiei am incercat sa le transmit celor doua prietene obosite de rutina muncii istovitoare de birou, ceva din starea mea de bucurie. Tarziu am adormit in patul lui C., cu soricelul ei de stofa in mana, care miroase ademenitor a Craciun. Cred ca am mai vorbit si mai departe in somn, ca un copil rasfatat.


 

 

Vineri, 11 iulie

            Numaratoarea inversa

 

Desteptatorul lui C. ne-a trezit in zgomot de radio si m-am avantat cu elan din pat. C. mi-a blestemat energia si a incercat sa ma convinga sa dorm mai departe pentru ca era abia sase si jumatate. Desi dormisem prea putin, eram odihnita si abia asteptam sa ies in oras si sa-mi fac o zi frumoasa. C. a plecat la serviciu cu teama de stres. Singura ei bucurie era ca e vineri si, odata trecuta ziua de munca, se va putea reculege in weekend (dupa plecarea mea, ha,ha!).

Ramasa singura in apartament am savurat baia in cada si micul dejun preparat in tihna. Am pus lumea la cale la telefon cu fetele, mi-am luat ramas bun de la cele cu care urma sa nu ma mai vad. Ma incerca regretul ca nu pot zbura la parinti si ca nici macar nu-i pot suna dar eram constienta ca daca ar fi aflat ca sunt la Bucuresti s-ar fi intristat fara rost, asa ca am preferat sa-i las in necunostinta de cauza.

Am mers pe jos catre statia de troleibuze si m-am bucurat de soarele diminetii. Pana si oamenii de pe strada mi se pareau mai relaxati iar faptul ca troleibuzul s-a lasat asteptat o jumatate de ora nu m-a suparat deloc. Chioscul care vindea bilete pe vremuri in statie s-a transformat intr-un mic butic privatizat la care se pot cumpara sapunuri, racoritoare, pasta de dinti, lame de ras, napolitoane si ciocolata Poiana. Doar bilete nu mai au voie sa vanda. Vizavi, pe locul fostului magazin non-stop care functiona pe vremea mea fara autorizatie, s-a construit o unitate alimentara bine aprovizionata. Am trecut strada si mi-am cumparat inevitabila sticla de apa fara de care se pare ca nu ma mai puteam deplasa prin oras. Vanzatoarea era aceeasi ca si acum cinci ani, doar ca are o bonetica alba si un sort curat - „aceesi Marie, cu alta palarie”.

In troleibuz erau locuri libere; m-am asezat la geam. Orasul perindandu-se prin fata ochilor mei parea un film mut, un muzeu pe banda. Multi calatori isi faceau cruce de fiecare data cand treceam prin dreptul unei biserici. Sunt multe biserci in Bucuresti.

Am coborat la Universitate si am vizitat o expozitie in holul Teatrului National. Expozitia avea ca tema sasii transilvaneni si svabii banateni. Incerca sa faca lumina in trecutul lor de nationalitate conlocuitoare. O doamna care tricota pazind cele cateva standuri cu afise si copii xerox dupa acte scrise cu caractere gotice mi-a spus ca sunt ce-a de-a cincea vizitatoare dupa trei zile de cand e deschisa expozitia. „E mare pacat ca nu se intereseaza nimeni de istoria atat de controversata a acestor familii purtate in trei secole de ici colo, la cheremul vremurilor”. Am cautat sa ma scufund in destinele celor care, cu sufletele acrite, inregistrasera pe banda povestea chinurilor dezradacinarii lor in ultime trei secole. Mi s-a facut lumina in cateva din intrebarile pe care de mult mi le pusesem in privinta vecinilor si colegilor de scoala sasi cu care m-am impacat bine de cand ma stiu. Asa am aflat ca nu numai comunistii le-au facut multe nedreptati, ci si regimul austro-ungar i-a tras pe sfoara „daruindu-le” terenuri asa zis fertile in Campia de Vest, unde totul nu era decat o mlastina mare. Mi-am amintit cum regimul comunist le-a nationalizat casele celor care paraseau tara in regim de reintregire a familiei in Germania, fara sa-i despagubeasca. Case frumoase de sasi asezati din orasul meu natal sunt locuite si azi de familii numeroase de tigani care lasa totul sa cada in paragina. 20.000 de marci germane era „pretul” neoficial cu care rudele din Germania isi „cumparau” de la autoritatile socialiste fiecare membru de familie in parte, ramas in Ardeal. Comert scalvagist in vremuri moderne, „umanismul socialist” nu are seaman. Imi vine in minte fara vreo legatura directa, sloganul urat: „Nu poti – te ajutam! Nu stii - te invatam! Nu vrei – te obligam!” . Si cu toate astea e plina tara de cetateni de bine care duc dorul Republicii Socialiste Romania.

Am iesit de la Teatrul National si m-am indreptat spre libraria Dalles (cine-o fi fost Dalles? – nu m-am intrebat asta niciodata pana acum). Carti multe, calitate buna, cultura cu preaplin. Am rasfoit cateva albume superbe despre Romania, Delta Dunarii, Maramures. Nu erau ieftine; nimic nu era ieftin dar totusi magazinul era plin. Romanii nu se dezmint, la noi consumul de cultura poate, in anumite circumstante, sa tina si de foame.

La casa mi-au atras privirea niste scoarte minuscule, tesute cu motive taranesti in culori vesele. Atat de mici cat sa pui un pahar pe ele, nu foarte atragatoare pentru nestiutori dar destul de tentante pentru mine, in calitate de „initiata” si colt rezervat pentru nostalgie in suflet. La intrebarea cat costa mi s-a raspuns cu echivalentul a circa 30 de Euro. Am renuntat, nu inainte de ma ma lasa „prelucrata” de domnita de la casa: „pentru noi par scumpe dar in strainatate ce sunt 30 de Euro? Va spun eu ca nu e mult.” Ma rog, daca asa crede ea. M-am abtinut sa-i comentez viziunea si m-am rezumat doar sa constat cu neliniste ca mentalitatea e inca aceeasi: romanii se considera saraci lipiti si au convingerea ferma ca daca traiesti in strainatate te scalzi in bani. Ceea ce nu e tocmai neadevarat, pentru ca avem intr-adevar mai multi bani la dispozitie, daca e sa pornim de la comparatia intre salarii. Materialism? Bine, de acord. Dar cum ramane cu dialectica? Chiar si printre straini, putini sunt cei dispusi sa investeasca echivalentul unei mese la restaurant in trei servetele de 10 x 10 cm, fie ele chiar si facute de mana.

Am iesit din librarie putin naucita, calculand cati bani romanesti mi-au mai ramas si ce as putea face cu ei. Pe negandite m-am trezit cu un microfon in fata, flancata de una din acele fete care impanzesc mai nou strazile capitalei, facand tot felul de sondaje de opinie. Mi se cere parerea cu privire la discutia actuala din Parlament, pe tema suplimentarii salariilor functionarilor. Doar la gandul ca m-as putea vedea seara la stiri la televizor mi s-a declansat alarma in minte. Cum sa le explic parintilor mei ca ma aflu intamplator in tara, fara stirea lor? Probabil ca, inainte de toate, ar face un atac de cord amandoi. Refuzul meu vehement de a da orice comentariu e taxat prompt de comentariul reporterei: „si refuzul e o forma de a lua atitudine. Putem sa transmitem si asa ceva.” Si cand te gandesti cata lume si-ar dori sa apara pe post!... Sigur era studenta, maniera asta agresiva de interpretare psihologica ne-a fost predata tuturor la „tehnica comunicarii” in facultate.

Semafoarele din centru erau de un modernism neasteptat. Pe langa semnalizarea clasica cu rosu si verde, plus cea sonora pentru orbi, chiori si daltonisti mai aveau si indicatorul de minute ramase pana la schimbarea culorii. O numaratoare inversa continua, ca o repetitie eterna pentru judecata de apoi. Nu m-am putut abtine sa nu fac o fotografie la o intersectie. O tanara cocheta de pe trotuar, fardata putin prea mult pentru gustul meu neobisnuit cu glamourul capitalei, m-a privit usor contrariata cand am apasat pe declansator. Mai tarziu aveam sa aflu ca sistemul de semnalizare cu coutdown a cauzat in Bucuresti numeroase accidente, pentru ca multi participanti la trafic s-au bazat prea mult pe el in timp ce altii l-au ignorat cu eleganta. Cele doua viziuni s-au intalnit, fireste, undeva la mijlocul drumului, probabil intr-un impact de o intensitate nedorita.

In aceeasi ordine de idei, disponibilitatea spre nou m-a mai frapat o data in Romania, odata cu introducerea noilor bancnote din plastic. Initial am crezut ca e o gluma de prost gust sau o maniera penibila de a economisi bani la nivel national. Abia dupa ce am facut cunostinta cu bancnotele australiene, am constatat ca materialul plastic e la moda si probabil are valente de necontestat in raport cu banala hartie. Cu siguranta nu se deterioreaza asa de usor si la o adica cine nu se bucura daca poate recupera babii intacti din buzunarul pantalonilor dupa o spalare sanatoasa in masina, pe programul de 60º C? Asa se face ca, incepand cu Olimpiada de la Sidney, sunt mandra macar de materialul din care sunt facuti banii romanesti, chiar daca de ceea ce reprezinta ei inca nu pot spune ca ma mandresc la fel. Stofa din care sunt facute visurile, hm.... Asa ne e dat noua, romanilor, sa nu punem pret pe nimic autohton pana nu e supus unor probe de validitate in strainate si declarat acolo demn de lauda (vezi si personalitati ca Brancusi, Cioran etc.).

Ajunsa in dreptul patiseriei Panipat m-a incercat pofta sa mananc iar un pateu cu branza, ca pe vremurile studentiei, cand il impingeam pe gat in jos cu un pahar de lapte batut si cu asta basta masa de amiaza. In timp ce-mi asteptam randul m-a cuprins foamea serios. Am comandat doua pateuri (n-o sa ma obisnuiesc niciodata cu preturile astea de zeci de mii de lei!) si o apa minerala. Cand sa dau sa incep cu pofta festinul, m-a tras cineva de maneca: un copil de vreo zece ani, imbracat in tricou si shorts, ca orice copil de oriunde de pe mapamond, m-a rugat in limba romana corecta, sa-i dau ceva de mancare, pentru ca ii era foame. Enervata i-am replica ca si mie imi e foame, am de gand sa mananc ce mi-am cumparat ori nu se vede ca ma deranjeaza? N-a fost obraznic si nici nepoliticos; mi-a repetat inca o data cu voce slaba ca ii este foame uitandu-se fix la degetele lui de la picioare. Am percutat, pentru a doua oara cu intarziere, ca am de-a face cu un om caruia realmente ii era foame si m-a paralizat pentru o clipa gandul ca in clipa asta amandoi simteam acelasi gol in stomac. I-am dat douazeci de mii si i s-a luminat toata fata. I-am mai atras o data atentia sa-si cumpere din ei numai ceva de mancare dar nu mai era nevoie sa insist: copilul se postase deja in fata tejghelei, razand catre vanzatoare. „Ce-i mai, acum chiar ai bani?”- l-a intrebat vanzatoarea cu un aer stiutor dar bland. Si-a cumparat „un palmier cu miere si nuca” si l-a mancat bucuros, aproape cu evlavie. M-am uitat la el cu coada ochiului si nu-mi venea sa cred ca e asa fericit. Nu era nici murdar, nici zdrentaros, nici necioplit si asta facea totul sa para si mai tragic. Pana si din felul in care il trata vanzatoarea reiesea ca e de-al nostru. La iesirea din magazin, am trecut din nou pe langa el si mi-a multumit pentru a treia oara. Mi-era tare jena si m-am grabit sa ies din raza lui vizuala.

Vis á vis de metroul de la Romana s-a deschis un magazin de imbracaminte la preturi de fabrica. Am intrat curioasa; sunt putine femei care rezista tentatiei promisiunii unui „pret de fabrica”. Lucrurile erau curatele si clasice dar se vedea ca sunt facute intr-o croitorie de amatori, aminteau de fosta cooperativa Croilux sau de incaltamintea la comanda din vitrinele pantofarilor ortopedici. Ca sa nu zic ca n-am incercat, am luat un pantalon si m-am indreptat spre cabina de proba. O tanara vanzatoare zeloasa m-a luat rapid in primire si-a  inceput sa-mi explice politicos avantajele achizitiei. La cabine era coada, asa ca am fost ajutata de aceeasi vanzatoare amabila sa imbrac pantalonii pe sub fusta („nu-i nici o problema, nu ne vede nimeni, suntem intre noi”). Din pacate nu-mi veneau bine si nici insistentele vanzatoarei care tinea cu tot dinadinsul sa-mi vanda ceva, indiferent ce anume, nu mi-au picat deloc pe plac. Mi-am cerut scuze – tot eu ma rusinam ca n-am cumparat nimic – si m-am grabit spre iesire. In sinea mea m-am intrebat daca zelul vanzatoarei nu era cumva o obligatie impusa de „conducatorii unitatii”, pentru a evita cu vigilenta eventuale situatii de furt. Indiferent care era cauza, m-am consolat cu ideea ca oricum n-as fi fost in stare sa port la modul serios o pereche de pantaloni in valoare de ... 4 Euro. Ba-i prea scump, ba-i prea ieftin, cine sa ma mai inteleaga?

La chioscul din fata magazinului Eva am cerut un ziar in care sa apara programul cinematografelor. Vanzatoarea nu stia in care apare informatia asta, lucru oarecum surprinzator. Ma asteptam sa fie o informatie destul de raspandita. Impreuna am cautat in mai multe publicatii pana am gasit ce cautam, unde nu ne asteptam. Aveam in plan sa o conving pe C. sa iesim seara la un film. Arareori am ocazia sa ies la cinematograf in strainatate; unul din „avantajele” bunastarii e ca poti face mai totul de acasa, din fata televizorului. Stiam ca nu voi avea bafta de a vedea unul din filmele romanesti ale lui Ciulei, Pintilie sau Pita dar macar am vrut sa incerc.

La braseria din Romana am baut o cafea turceasca si am cautat in ziar un film tentant. Zatul ramas pe fundul cestii mi-a lasat o senzatie de lipsa de igiena, desi stiu bine ca nu e asa. Acolo unde traiesc eu acum, cafeaua turceasca nu exista iar cea care se bea nu lasa resturi in ceasca. Nimic rau in asta dar iar am constatat ca uitam uneori mai repede decat ne asteptam.

Braseria asta o cunosteam de mai bine de cincisprezece ani.Vanzatoarea de la braserie era aceeasi; pacat ca nu mai serveau ciorba de burta cu smantana si ardei iute, ca pe vremuri. S-a uitat la mine iscoditor cand am intrebat-o de ce au renuntat la mancare; se vedea clar ca nu ma mai localiza in memoria ei. Figurile multora din cei care se perindau pe trotuarul de la coloane mi se pareau cunoscute. Probabil ca ne-am invartit ani de-a randul, frecandu-ne pe neobservate hainele unele de altele, ca intr-o supa de oameni care continua cu incapatanare sa se ignore sau sa se prefaca ca nu se baga in seama. Pentru o secunda am avut viziunea halucinanta a unei Piete Romane goale de oameni, asa cum nu o vezi poate poate noaptea tarziu. Am inteles ca nu mi-ar fi placut sa fie asa; tocmai furnicarul asta de figuri vag familiare imi dadea senzatia de siguranta aparenta.

Troleibuzul 79 s-a lasat din nou mult asteptat. Cand a venit era intesat de calatori iar aparatele de taxat erau departe in spate. M-am strecurat printre calatori murmurand din loc in loc cate un „scuzati, pardon”. Pe drumul catre aparat au inceput sa mi se intinda din multime maini cu bilete. Din toate partile veneau rugaminti :”fa-mi si mie, Dom´soara”.  Am cules cuminte biletele, le-am taxat si m-am intors pe acelasi traseu impartind bilete in stanga si-n dreapta, in mainile care mi se intindeau. Atunci m-am simtit un pic ca Mos Craciun si ca...acasa. Ciudat sentimentul asta de „famelie mare”. La poporul din troleibuz se potrivea si continuarea, „remuneratie mica...”.

La coborare la parcul Titan m-au intampinat tarabele multicolore cu legume si fructe. Brusc m-am simtit tentata sa cumpar ceva si sa pregatesc o surpriza in bucatarie. Cine ma cunoaste, stie ca gastronomia nu e tocmai domeniul meu, dar din cand in cand am puseuri de optimism, ca pe vremea scolii cand incercam in repetate randuri sa tricotez cate o bentita alba si-mi iesea dupa chinuri prelungite un dreptunghi care se stramta neregulat catre mijloc si facea „burta”. De cate ori nu i-am facut mamei surprize, croind ceva care ulterior se dovedea imposibil de purtat?! Acum inteleg de unde mi se trage incapatanarea asta de a rezolva orice, inclusiv spinoasele probleme birocratice.

Intai am cumparat morcovi. Spre rusinea mea aveam sa constat mai tarziu ca in loc de o jumatate de kilogram, cat as fi vrut eu sa am pentru o supa-crema,  cumparasem doar un sfert iar restul erau frunze cu care am pus mot galetii de gunoi din bucataria lui C. Mai departe am dat de o taranca batrana care sedea pe marginea trotuarului, pe un taburet. M-a ademenit ca vrajitoarea cu marul otravit, de data asta cu branza telemea de pe un stergar curat. Vazand ca am ochii pofticiosi, nici una nici doua mi-a si intins sa probez o bucata pe un varf de cutit. Mi-a placut la gust, mi s-a parut incredibil de mic pretul si am cumparat cu incredere. Marinimoasa femeia mi-a dat mai mult decat am cerut, rotunjind bineinteles pretul. Pentru lipsa mea de inspiratie, C.  avea sa ma certe zdravan seara; taranca imi vanduse cu totul alta branza decat cea gustata. In interior era plina de mizerii cu aspect necomestibil. „Orice copil stie ca nu e indicat sa cumperi branza de la taranii murdari de pe strada” – m-a apostrofat C. pe buna dreptate! Iar eu am mai bifat un vis frumos din imaginatia mea naiva: s-a zis si cu icoana taranului roman curat si neprihanit, frate cu natura.

Pana una alta, pe drumul spre casa mi-am completat cumparaturile pentru supa cu un pahar de smantana si cu o lamaie. Am urcat apoi mandra spre „laboratorul culinar”.  Prepararea a durat de trei ori mai mult decat sfertul de ora necesar de obicei. Am curatat mult, morcovii autohtoni par a avea o consistenta mult mai solida decat cei din strainatate si nu se inmuiau la fiert dupa zece minute.  Nici patiserarea n-a fost treaba usoara, din moment ce m-am vazut nevoita sa ma servesc de o furculita pentru ca n-am gasit in intreg apartamentul o scula de patiserat, cea clasica cu care de obicei se face „piureu”. Colac peste pupaza m-a mai si scapat mana cu piperul si rezultatul a fost cam ... picant.

In fine, C. S-a intors acasa si si-a consumat portia de supa („cam piscatoare, dar abia ne mai energizeaza” – am acoperit eu elegant cu o scuza, pana sa nu apuce ea sa faca vreo remarca).

Am iesit apoi la cinematograf la un film despre Maria Callas, „pentru ca e filmat la Bucuresti” – m-a convins C. cu argumentul suprem. Sala de cinematograf din Mosilor era pustie tare si filmul a fost cam tras de par. Jeremy Irons s-a zbatut degeaba sa o salveze nu numai pe renumita cantareata de opera dintr-o situatie delicata. Am iesit cam neconvinse, hotarate sa mai dam o fuga scurta la un local din preajma si sa mancam o ciorbita usoara, „caci mai mult n-ar fi bine, daca zbor maine asa devreme inapoi”. Am parcat in fata unei curti deloc ademenitoare de pe langa Hala Traian. C. m-a asigurat ca suntem unde trebuie si ca n-am gresit adresa. Casa in dreptul careia parcasem adapostea un cabinet medical iar in fata ei patrula un agent in uniforma. Ne-a rugat politicos sa parcam vis a vis pentru ca el ii promisese Domnului Doctor ca ii tine locul de parcare liber. S-a scuzat de doua ori pentru deranj si mie chiar mi s-a inmuiat inima cand am vazut cum s-au schimbat lucrurile in ultimii ani. Au trecut totusi cativa ani de cand, dupa ce parcasem Dacia in fata terasei unei berarii din Piata Victoriei am gasit-o la intoarcere mutata; pe locul nostru cel bun si la vedere era plasat un BMW nou-nout („cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz...”). „Baietii” pur si simplu ridicasera masinile din parcare si le depusesera alaturi, ceva mai adunat, ca sa intre sefu´. Sa nu mai vorbim de vremurile dinainte de ´89, cand uniformatul ar fi primit din partea noastra in situatia data cel mult un umil „da Domnu´, sa traiti”.

Localul din curtea interioara s-a dovedit a fi specific belgian; oferea tot felul de specialitati „Waterloo”. Am mancat asadar ciorba de fasole cu ciolan afumat si cu ceapa rosie separat (si eu care am crezut pana atunci ca e specialitate romaneasca...). Fara sa bag de seama, am alunecat exact in pacatul pe care doream sa-l evit: meniul cu pricina urma sa-mi ingreuneze considerabil  zborul de a doua zi, cu balonari si crampe de neuitat pana la München. Toata tarasenia din avion a fost spre bucuria Doamnei care a sezut de-a stanga mea si care a profitat de intreaga mea portie de mancare din avion, impachetata cu grija pentru depasirea fara dificultati comestibile a celor cinci ore pe care le avea de stat in aerogara, inainte de a-si lua zborul mai departe spre Washington. „Noi, romanii economisim din diurna mica, cand suntem plecati de casa, adica vreau sa spun in delegatie...”

Noaptea dinainte de plecare a fost scurta si cu un somn adanc, ca o rupere de nori dupa ce totul trecuse si nu mai era nimic de bifat pe lista. A doua zi de dimineata m-a insotit teama ca nu care cumva sa nu fie ceva in regula cu actele mele si sa nu am voie sa plec inapoi acasa. Cineva rauvoitor imi strecurase undeva pe parcursul saptamanii informatia ca cetatenii romani cu domiciliul in strainatate trebuie sa-si faca acum un alt model de pasaport si poate ca al meu, fiind turistic, nu mai e la zi, chiar daca scrie in el ca e valabil pana in 2005. M-am asezat cuminte la una din multele cozi din fata gheretelor ocupate de cate un vames (sau granicer?) si, ca de obicei, toate celelate cozi s-au derulat normal, numai a mea sta pe loc. Functionarul din ghereta s-a angrenat intr-o discutie lunga cu domnisoara din fata mea. Din pacate n-am inteles decat franturi, dar tanara era vizibila terorizata si contrariata, avea lacrimi in ochi. Nu stiu ce anume ii lipsea, probabil asigurarea sau banii, caci bilet se vedea clar ca avea. In final, functionarul a condus-a afara iar ghiseul s-a inchis. Cu inima cat puricele m-am asezat la coada alaturata si am incercat sa fac o mina indiferenta. Mi s-a examinat pasaportul si am fost invitata pe un ton fara inflectiuni suspecte sa trec „dincolo”. Inca nu pusesem piciorul in avion dar am oftat fericita si m-am simtit deja teribil de usurata. Probabil ca ma uitam la lume cu un zambet beatic pentru ca o parte din oameni nu mi-au intors privirea, ci m-au „traversat” cu priviri incruntate. Tusica la oras...


 

 

Epilog

 

Intoarsa acasa, am petrecut sfarsitul de saptamana ca intr-o transa, cu sedinte de dormit de cate cinci ore si mici pauze de cate doua trei ore, in care am rasfoit avida cartile aduse cu mine si m-am minunat de discernamantul celor care, desi traiesc acolo in viteza aceea ametioare, pot gandi asa de limpede (Liiceanu, Plesu, Patapievici si altii).

La o luna am ajuns sa-mi vizitez si parintii. Am tinut sa o insotesc pe mama la zborul incoace. Decizia n-a fost deloc gresita pentru ca, in ciuda confirmarii telefonice a zborului cu o zi inainte de plecare si in ciuda faptului ca biletul ei de avion avea aparenta normala a oricarui bilet valabil, s-a dovedit ca nu exista o rezervare de loc pe numele ei ci doar trei rezervari anulate, toate pentru acelasi zbor. Aceeasi situatie si pentru zborul de intoarcere la care a insotit-o sora mea. Parintii mei nu stiu nici pana astazi ca am fost in tara in vara asta.

Cursa TAROM Bucuresti - Sibiu si retur a fost reintrodusa in programul de zbor. A existat o singura intrerupere scurta a cursei cu pricina in decursul intregii istorii a  companiei, timp de cateva luni in vara anului acestuia.

In decursul ultimei vizite la parinti m-am intalnit cu un concetatean care detine pasaport german si romanesc in acelasi timp, pentru ca e de origine germana. La auzul vestii ca sunt pe cale sa dobandesc cetatenia germana mi-a comentat nevinovat ca cunoaste romani care au incercat sa renunte la cea romaneasca in vederea pasului astuia si demersul e de nerezolvat, toti s-au lasat pagubasi in disperare. Dar sa nu uitam ca, pana la proba contrarie, dosarul meu e inca pe rol.

M., R. Si V. ne-au vizitat la o saptamana dupa intoarcerea mea acasa. Pe parcursul fostei Iugoslavii au fost opriti de cateva ori de politie care le-a cautat in coarne, aparent interesata de starea masinii. Agentii voiau de fapt vroiau bani. Informat la timp, M. a pus in acte cate o bancnota de 5 Euro, care a disparut de fiecare data fara urma dupa „controlul de rutina”. Desi plecasera cu masina noua, cumparata special pentru concediul acesta,  au ajuns cu ea doar pana in Italia. Acolo s-a stricat ireparabil si au fost nevoiti sa ia avionul mai departe.

Copilul a fost sanatos pe tot parcursul concediului, daca facem abstractie de bratul pe care si l-a fracturat in cea de-a patra zi (pe bune, nu mint!). Vremea a fost frumoasa iar greutatile de parcurs nu ne-au impiedicat sa savuram impreuna vizita lor.

 

Cu ocazia ultimei mele vizite in Romania i-am adus lui C. un pisator pentru patiserat.

Sotul meu mi-a mentionat in decursul unei conversatii oarecare ca, din cate stie el, ouale de rata nu sunt comestibile si ca ar fi de preferat sa nu fac experimente cu asa ceva.